BIROUL
De mult timp, Profesorul nu mai găsea nicio satisfacţie în munca sa.
Terminase facultatea acum 40 de ani şi îi trecuseră prin faţă zeci de mii de studenţi. De câţiva ani, însă, generaţiile deveneau, parcă mult mai absente, mai dezinteresate.
Preda un curs de istoria matematicii.
La început, pusese accent mai mult pe realizările marilor savanţi, pe influenţa acestora asupra dezvoltării umanităţii, în general. În timp, observând cum auditoriul scade sub pragul critic al unei culturi decente, îşi deplasase discursul spre aspecte inedite din viaţa acestora.
Nu mai vorbea despre rezolvabilitatea ecuaţiilor algebrice soluţionată de Evariste Galois ci, mai degrabă, de ultima noapte a sa în care acesta murea la capătul unui duel. Familia Bernoulli, cu opt mare matematicieni desfăşuraţi pe mai bine de un veac şi jumătate, era aproape aplaudată la scenă deschisă atunci când făcea referire la micile intrigi dintre Johann şi fiul său Daniel sau divergenţele avute cu fratele său Jacob.
În ciuda acestor insatisfacţii, prelegerea sa era captivantă. Se închidea în sine însuşi şi vorbea unui auditor imaginar, interesat, ce-l ataca în permanenţă cu întrebări. Răspundea adesea acestora, cu voce tare, într-o duplicitate tacită cu Alter Ego-ul lui.
În acea dimineaţă, se trezi, ca de obicei, la ora 6. Îşi turnă tacticos cafeaua într-o imensă cană, ce, cu puţină imaginaţie, putea ţine loc şi de ulcior. O "asezonă", ca întotdeauna, cu prea multe ţigări. Cele cinci minute de tuse tabagică erau semnalul că ritualul de dimineaţă se încheiase.
Se îmbrăcă tacticos, având grijă să lase ultimul nasture de la cămaşă descheiat. Era felul său de a se revolta contra unei lumi construite numai din convenţionalisme. Îi repugnau scrobiţii, cum îi numea el. Indivizi, ce cochetau toată viaţa cu nulitatea, vedeau într-un nod neglijent de cravată sau într-un nasture descheiat o lipsă de decenţă, imaturitate sau, în cel mai fericit caz, o extravaganţă privită cu o bovină superioritate.
Îi numea "cretinei"... Adesea, îi venea să le recite eminescienele versuri: "Ai noştri tineri la Paris învaţă / La gît cravatei cum se leagă nodul, / Ş-apoi ni vin de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă." Tragedia era că, de multe ori, aceşti "cretinei" aveau putere de decizie. Ei erau cei ce stabileau direcţiile de cercetare, trasau o parte din liniile directoare ale instituţiilor. Pe scurt: ei făceau Legea...
Plecă la facultate pe jos. Îi plăcea mersul în aer liber, pe ger sau pe caniculă, pe ploaie sau pe viscol. Nu putea înţelege aparatele acelea, ce apăruseră de câţiva ani, cu benzi mergătoare sau biciclete statice. Tinerii stăteau ore întregi în faţa televizorului sau DVD-playerului, ascultând cine ştie ce muzică dobitoacă, învăţând versuri "cumplite". Meditau apoi, în faţa unor cutii de bere însoţite de hamburgeri, la filosofia vieţii, indusă de versuri ca: "Te-am văzut, eşti frumoasă / Hai la mine acasă / Nu e părinţii acasă / Mor cât eşti de arătoasă". Obosiţi după analiza literară a acestora, dar şi în urma ghiftuielii, se apucau să "tragă de fiare". Finalul zilei îi găsea, apoteotic, în faţa computerului, stând pe chat:
- Cum mai stai, bă?
- Naşpa!
- Ei, na...
- Bă, îţi zic...
- Ce?
- E k dracu" aia.
- Ei, na...
- Zgură, să n-am parte de...
"Dialogul" continua până la ore avansate din noapte...
Ajunse după vreo jumătate de oră. Se uită la avizier. De când era profesor nu fusese nici-o zi în care să nu se uite la avizierul acela, mereu prăfuit şi uitat parcă într-un capăt de culoar. Acolo, cineva necunoscut, stabilea sarcinile didactice pentru acea zi. Mai erau şi alte anunţuri, de care, de obicei, nu era interesat. Trecea apoi, aparent absent, mai departe. Nu observase niciodată că, lângă avizier, era o uşă ciudată, mai îngustă parcă decât altele, pe care scria atât "Biroul".
În acea dimineaţă avea examen. În sală îl aştepta, surâzător sau mai degrabă insolent, un singur individ. Nu se miră deloc de absenţa celorlalţi.
- Eu sunt, domnule profesor... Mă numesc M!
- Ştiu...
Cuvântul "profesor" fusese rostit ciudat. I se păruse, o clipă, că suna, în acelaşi timp, contestatar, dar şi provocator.
Nu-l văzuse niciodată pe acela, dar îi simţea permanent prezenţa. Ştia că, într-o bună zi, va veni la examen. La acel examen.
- Poftim subiectul, domnule.
- Mulţumesc, domnule profesor (din nou aceeaşi pronunţie stranie), îl am demult... Vă rog, citiţi ce am scris "deja".
Nu se miră nicio clipă. Începu să citească, la început oarecum absent, dar apoi din ce în ce mai atent.
Pe acele pagini, erau anii săi petrecuţi în facultate. Primele file erau pline de realizări: articole ştiinţifice, cărţi, simpozioane, prelegeri memorabile, şedinţe la care luase cuvântul şi multe, multe altele. De la o vreme, însă, paginile erau umplute, repetitiv şi obsedant, cu: "...monotonie, monotonie, monotonie...".
Nu termină de citit, deoarece ştia ce urmează...
- Acum ştiţi, nu, domnule profesor?
- Da.
Plecară împreună din sală. Mergeau tăcuţi, aproape lipiţi unul de altul, de parcă tindeau să facă schimb de existenţe.
În dreptul Biroului, auzi:
- Adio, domnule profesor!
- Adio!
Uşa se deschise, individul dispărând de parcă nici nu ar fi existat vreodată.
Nu fu curios, nici măcar pentru o clipă, să arunce o privire înăuntru. De altfel, din acel moment, uşa nu s-a mai închis niciodată.
Ca de obicei, trecu absent, pe lângă avizier. Nu aruncă nicio privire către acesta. Pentru prima dată în viaţa sa ştia dinainte ce scrie.
Într-un colţ al acestuia, pe o hârtie îngălbenită de vreme, scria: "Examenul de istorie a matematicii se va desfăşura cu profesorul M".
Plecă din facultate, urmând acelaşi ritual al plimbărilor zilnice. Nu se grăbea, cum, de altfel, nu se mai grăbea de mulţi ani.
Deodată, se opri în faţa unei vitrine în care trona o imensă oglindă. Îşi închise grijuliu nasturele rebel şi îşi strânse nodul la cravată.
Acum, o putea face: nu mai exista pentru societate...
Comentarii