Un ciocănit discret în uşa de la intrare mă intrigă şi miră în acelaşi timp. E miezul nopţii. Mă uit pe vizor şi văd un bătrân cunoscut parcă de milenii.
- Nu vă cunosc, cine sunteţi?
- Cunoaşte-te pe tine însuţi!
E bătrânul Socrates. Deschid uşa şi acesta intră, sigur pe sine, până în mijlocul sufrageriei. Privirea lui critică studiază atent televizorul, DVD-ul, computerul.
- Câte lucruri mai sunt, de care n-am eu trebuinţă!
Din cauza surprizei, am lăsat deschisă uşa de la apartament.
În casă mă pomenesc cu Seneca. Mă întreabă cu o vădită neplăcere:
- Nero este cumva şi el prezent?
- Nu, dar aud gălăgie pe scară. O fi el?
Cineva cântă de zor, iar vecinii au început să iasă pe la uşi. Unul din ei vine cu ideea să stingă lumina de pe casa scării, poate-poate nebunul va pleca. Într-adevăr, Nero pleacă, dar ameninţă că se duce să cumpere chibrituri de la un Non-Stop ca să facă puţină lumină.
- Nu există genii adevărate fără un strop de nebunie, spune, gânditor, Seneca.
- Ai dreptate, dar astăzi există şi mulţi nebuni ce se cred genii, îi replic eu. Uită-te în jurul tău! Poţi vedea oameni ce
n-au citit niciodată o carte, dar emit judecăţi de valoare intelectualilor, cântăreţi fără voce, poeţi fără rimă, ca să nu mai vorbesc de politicieni fără de partid sau miniştri de apartament.
- Este mai uşor să excluzi pasiunile dăunătoare decât să le stăpâneşti, şi să negi acceptarea lor decât să le controlezi după ce au fost acceptate.
- Dar ce te faci atunci când societatea se bazează pe un sistem inversat de valori în care relaţiile de prietenie şi corupţia precumpănesc în faţa cinstei şi a onestităţii?
- Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea.
- Iar prietenia unui om deştept e mai de preţ decât prietenia tuturor proştilor, îi continuă spusele Democrit, apărut parcă din neant, dintr-una din lumile sale infinite.
- E foarte important să ştii când să vorbeşti şi când să taci, spuse Seneca, vădit deranjat de întrerupere.
- Controlează-ţi pasiunile căci altfel se vor răzbuna pe tine, adaugă Epictet, abătut o clipă din drumul exilului spre Nicopolis şi gândindu-se la conjuraţia lui Pison.
- Discuţia mi se pare că a luat o turnură greşită, continuă Cicero, intrând şi el în scenă pentru a aplana diferendul. A scoate prietenia din viaţă, e ca şi cum am scoate soarele din lume.
- Mai mult, prietenia înseamnă un suflet în două trupuri, întăreşte bătrânul Aristotel.
- Adevărat grăieşti înţeleptule, dar ce mai poţi spune atunci când de-abia mai găseşti un suflet la două prietenii? încerc să schimb direcţia discuţiei. Civilizaţia ne-a izolat, ne-a închis pe fiecare într-o carapace tehnologizată în care relaţiile interumane abia dacă se mai zăresc. Dialogul se desfăşoară astăzi prin e-mailuri, iar bucuriile şi necazurile nu se mai pot vedea în mimica feţei, ci în tembele emoticonuri inserate în chat-urile de pe Internet. Sincer să fiu, viitorul îmi apare în faţă sumbru, întunecat.
- Nu lăsa viitorul să-ţi strice liniştea. Dacă va fi nevoie, îl vei înfrunta cu aceleaşi arme ale raţiunii cu care lupţi astăzi împotriva prezentului, intervine Marcus Antonius cu o privire piezişă aruncată lui Cicero.
- Este păcat că suntem din ce în ce mai inteligenţi, dar mai trişti şi singuri, adaug eu.
- Aşa este, caracterul fără inteligenţă poate multe, însă inteligenţa fără caracter nu valorează nimic, mă ajută Cicero. În ciuda acestui fapt, abilităţile naturale fără educaţie au dus la glorie mult mai des decât educaţia fără abilităţi înnăscute.
- Iată de ce te admir eu Cicero, intervine Aristotel, posibilitatea de a susţine un lucru fără a-l accepta este semnul unei minţi educate. Mă grăbesc acum. Trebuie să plec la scrierile mele. Dar înainte, atât mai vreau să vă spun: în locul în care vi se întâlneşte propriul talent cu nevoile lumii, acolo se află vocaţia voastră!
- Mai ales că nu există vânt prielnic pentru marinarul care nu ştie unde să meargă, adaugă Seneca.
Ca într-o vrajă, dispar toţi, lăsând mileniilor învăţătura lor.
Parcă înţelegându-mi uimirea de a se fi terminat totul atât de repede, de undeva, de departe se aude un glas. Cato cel Bătrân îmi strigă: "Nu e sărac cine are puţin ci acela care doreşte mult!"
- Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut, aud o voce în spatele meu şi-l văd pe Gabriel Jose Garcia Marquez întinzându-mi surâzător mâna.
- Ce surpriză, Maestre!
- Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima.
- Aţi sosit la timp, după atâta lume în jurul meu e atât de trist să fiu iar singur...
- Caută să devii un om mai bun şi asigură-te că ştii cine eşti tu înainte de a cunoaşte pe cineva şi a aştepta ca acea persoană să ştie cine eşti.
- Niciodată nu am avut ocazia de a sta de vorbă cu atâţia înţelepţi!
- Poate că Dumnezeu va dori să cunoşti multe persoane nepotrivite înainte de a cunoaşte persoana potrivită, pentru ca atunci când o vei cunoaşte în sfârşit, să ştii să fii recunoscător.
- Da, dar când? îl întreb eu nerăbdător.
- Nu te agita atât, lucrurile cele mai bune se petrec atunci când le aştepţi mai puţin.
- Şi reciproc, lucrurile bune pe care le aştepţi din toată inima nu se petrec niciodată la termen, continui eu cu un zâmbet trist.
- Nu înceta niciodată să zâmbeşti, nici chiar atunci când eşti trist, pentru că nu se ştie cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău, observă el imediat. Într-o bună zi, îţi vei găsi perechea potrivită. Poate că pentru lume eşti doar o singură persoană, dar pentru o persoană eşti întreaga lume.
Rămas iar singur, mă uit în jur şi nu-mi vine să cred. Persoane din toate timpurile şi spaţiile geografice vin, mă provoacă la discuţii, iar apoi dispar ca şi când nici nu ar fi existat vreodată.
- Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa... Unul - de a crede că nu există miracole. Altul - de a crede că totul este un miracol.
Pe uşă, intră radios bătrânul Einstein cu părul vâlvoi şi capul plin de idei revoluţionare.
- Pentru că tu eşti om de ştiinţă, explică-mi şi mie dragă Albert cum este posibil ca toţi să călătoriţi în viitor?
- Nu mă gândesc niciodată la viitor. Oricum vine destul de repede, încearcă el să glumească.
- Cu viteza luminii? întreb eu, încercând să-i întorc replica.
- Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umană; iar de cea din urmă sunt foarte sigur, îmi răspunde privindu-mă atent pe sub sprâncene.
- Să-ţi mai spun ceva, continuă el, dacă A reprezintă succesul în viaţă, atunci A=x+y+z unde munca reprezintă x; y înseamnă joaca; iar z - să ştii să-ţi ţii gura.
- Adevărat, dar întotdeauna din relaţia de mai sus, rezultă A-x=y+z. Prin urmare, dacă din succes eliminăm munca totul se reduce la a ne ţine gura că toata viaţa ne-am jucat...
Un ţârâit enervant îmi întrerupe conversaţia. Mă întreb cine mai poate fi la uşă? Nu este nimeni. Este ceasul ce sună îngrozitor. Îl iau şi-l trântesc de perete. Mă trezesc prost dispus şi aprind televizorul. Îl urăsc, dar orice aş dori să fac, mâna îmi alunecă inevitabil pe telecomandă. Un comic afirma odată: "Găsesc televizorul foarte educaţional. De fiecare dată când cineva îi dă drumul, mă duc în cealaltă cameră şi citesc o carte." Mare dreptate avea...
Pe un post oarecare sunt ştiri. Aud o voce binecunoscută ce adresează naţiei o cugetare: "Iarna nu-i ca vara!" Schimb imediat postul şi un important om politic explică unor "proşti" cât e de necesar să mai citească şi ei nişte "almanahe" pentru că "e atât de multe lucruri acolo..."
Închid şi mă bag adânc sub plapumă încercând să-i mai readuc în visul meu, măcar o clipă, pe Seneca şi Aristotel.
Nu mai reuşesc, dar vine în schimb Nenea Iancu...
- Ce faci Maestre, de mult nu te-am mai văzut!
- Scriu, de şaptesprezece ani scriu neîncetat...