NĂSCUT PRINTRE VECHI PRIETENI
Pentru mine, prima dată când am văzut lumina zilei a fost noaptea...
În dimineaţa aceea m-am simţit, ca niciodată, îngrozitor. Stăteam cu capul în jos. În viaţa mea anterioară, ce e drept, îmi plăcuse tare mult să fac sport. Dar încearcă şi dumneata, stimate cititor, să stai aşa ore întregi...
Auzeam o femeie care se văicărea şi un tip agitat ce nu spunea decât: "Cu ce pot să te ajut, dragă?" Păi nu ştiu cu ce ai putea să o ajuţi pe draga ta, îmi venea mie să-i spun, dar ai face bine să mă scoţi de aici. Chiar a devenit plictisitor!
În fine, pe la ora 11 noaptea am reuşit să scap. Momentul a fost tare neplăcut, deoarece un tip în halat alb îmi pusese o lumină puternică în ochi şi mă tot măsura şi cântărea.
"E băiat şi are 4 kilograme", se auzi dintr-o dată.
Femeia, care se văicărise până atunci, spuse aproape şoptit: "Mulţumesc domnule doctor, este un sentiment grozav să devii mamă!".
Ei, care va să zică, începeam să cunosc personajele...
Prin urmare, cantaragiul, metrologul se numea doctor, iar femeia aceea, pe care nu o văzusem încă, răspundea la numele de mamă.
"Nu plânge, nu e în regulă!" aud deodată. Şi uite-aşa mă pomenesc cu două palme la funduleţ. Am început să plâng de ciudă că nu îi puteam răspunde cu aceeaşi monedă individului.
Multă lume spune că, după naştere, copiii nu văd.
Se înşeală amarnic. Începusem să îi observ, din nefericire, pe toţi.
"Ăsta este doctorul? Nu e posibil!" Acum şaptezeci de ani fusese, timp de câteva luni, colegul meu de bancă. Mamă, ce îl mai necăjeam... Pionezele pe scaun, caietele de teme ascunse, suflatul eronat erau numai o mică parte din arsenalul pe care-l folosisem atunci. Aha, acum vrea să se răzbune ştiind că încă nu pot riposta. Ei lasă că ne mai vedem noi în vreo viaţă... Poate atunci voi fi un câine şi tu o pisică. Să vezi tu atunci scărmăneală... Dar dacă voi fi vreun chiuahua, iar el vreo birmaneză? Oricum, vom vedea noi atunci...
Mama fusese soră-mea mai mică. Un an ne despărţea, dar îmi luasem în serios rolul de frate mai mare. Cât am fost mici a dus-o bine cu mine. O trăgeam din când în când de codiţe, o mai pâram mamei pentru lucruri imaginare, în fine, lucruri pe care era "obligatoriu" să le primească de la un "împieliţat" ce fusesem. Cînd a mai crescut, am modificat strategia. De la carnetul de note, dosit cu grijă atunci când adăpostea vreun patru la matematică şi arătat de mine părinţilor, triumfător, schimbam registrul "turnând-o" atunci când cocheta cu vreun băiat.
"Ei, să te ţii băiete", mi-am spus. De acum înainte, cine ştie câţi ani voi fi la cheremul dumneaei. Va trebui să învăţ, vrând-nevrând, matematică şi promit că nu voi cocheta cu niciun băiat!
În maternitate am stat numai vreo cinci zile.
Mă plictisisem îngrozitor de tare, neputând să schimb măcar o vorbă-două cu vecinii mei de salon.
În dimineaţa externării, l-am cunoscut pe tatăl meu.
Era un tip transpirat şi agitat, ce se tot dădea, obositor de des, de ceasul morţii.
- Cum a fost dragă? întreba el, la fiecare cinci minute.
- Ei, cum să fie iubitule, îi spunea mama, greu ca la orice naştere.
- Povesteşte-mi, insista el.
"Măi tăticule, cum Dumnezeu o să-ţi povestească? Aşteaptă şi tu o altă viaţă şi poate o să ai norocul să încerci asta pe propria-ţi piele. Important este să te uiţi la "produsul finit", adică la mine, vroiam să-i spun, dar ceva, neidentificat încă, mă oprea.
"Aha, încă nu ştiu să vorbesc. Mai bine însă, pentru că voi avea timp să-i purec pe toţi. Ia să vedem, acasă, ce surprize ne mai aşteaptă..."
Într-adevăr, în faţa acesteia, numai cunoştinţe vechi.
Să-i luăm pe rând.
Prima care veni să mă pupe, era tanti Sanda, cum îi ziceau toţi. De când o cunoşteam? Fusese administratorul blocului atunci când mă mutasem prima dată singur. Mai mult, fusese bărbat. Închipuieşte-ţi dragă cititorule, cum e să te pupe un administrator care ani de zile ţi-a făcut reproşuri din te miri ce: ba radioul dat prea tare, ba prea încet şi multe astfel de mici mizerii pe care numai convieţuirea la comun le poate experimenta.
Următoarea fu mătuşa Irina, sora mamei, înainte vreme tatăl meu vitreg, care aplecându-se peste mine atât de mult, mă făcu să o privesc cruciş. După ce că era o grăsancă şi jumătate o mai vedeam acum şi în dublu exemplar. Îmi adresă câteva cuvinte într-o limbă numai de ea ştiută: "Îngî, îngî..." Cultă mai este, mi-am spus...
Căţelul Othello, fost pisica Desdemona, a vrut şi el, stând cuminte la rând, să-mi dea un pupic pe obrăjiori, dar s-a ales cu un picior, plasat discret de unchiul Gelu.
De unde-l ştiam eu pe Gelu ăsta? A, da... Fusese poştaşul ce zăbovea întotdeauna prea mult la vecina de palier Verginica.
O clipă m-am gândit: "Mai durează, măi oameni buni, pelerinajul ăsta? Poate îmi e şi mie foame, somn şi, în fond, ne cunoaştem de atâta vreme... Unii dintre voi, înainte, de-abia îmi răspundeaţi la salut, iar acum vă înghesuiţi ca la sfintele moaşte!"
Prin faţa mea mai trecuseră fratele tatălui meu, fost iubit al soră-mii, astăzi mama şi vecinul de palier al părinţilor, nea Vasilache, fost "tanti Miţa de la alimentară".
Surpriza venise, ca în orice telenovelă serioasă, la sfârşit. Mama vorbise, din timp, cu o femeie ce trebuia să o ajute în primele mele luni din această viaţă. La început, urma să-mi schimbe scutecele, să-mi dea de mâncare, să mă legene până adormeam şi tot felul de astfel de sarcini uşoare când este copilul tău, dar infernale în caz contrar. Cine credeţi că era guvernanta? Pe cine credeţi că urma să mă răzbun ani buni din acel moment încolo?
Era fosta mea profesoară de matematică din ciclul gimnazial!
Câte zile negre nu-mi făcuse acea femeie diabolică, de câte ori o încasasem din cauza ei (dar lasă că şi eu mă răzbunam pe soră-mea). Nu putuse niciodată să înţeleagă că aveam destule vieţi înainte pentru a nu mă grăbi să învăţ teorema lui Pitagora şi alte binoame la pătrat...
"Ei cucoană, a venit timpul să facem cunoştinţă", îi transmisesem eu, umezindu-mă, de emoţia revederii, din cap până în picioare.
Ceea ce a urmat în viaţă a fost simplu. Ca toţi oamenii normali, m-am căsătorit pe la 25 de ani cu "bunică-mea" şi am avut doi copii: un băiat năzdrăvan - fostul şef al meu timp de douăzeci de ani, ce-mi mâncase zilele şi nopţile cu măgăriile sale şi o fată superbă - nevasta şefului amintit cu neplăcere mai sus.
La birou, şefi mi-au fost nevestele anterioare şi, sincer vă spun, tare îmi era greu să nu le zic ce poftă-mi este de nişte sarmale din acelea, de pe vremuri...
La vârsta de 40 de ani, am suferit un cumplit accident de automobil. Acum sunt "repartizat" în acelaşi orăşel. Stau şi mă întreb: cine-mi va fi mama?
Unchiul Gelu, nea Vasilache?
Comentarii