O scară de bloc este prin ea însăşi o istorie dinamică a civilizaţiei unei naţii...
Marian Popescu locuieşte la etajul II al unui bloc ce numără trei nivele. Pe fiecare cat se găsesc câte două apartamente: unul de patru camere, iar altul de trei.
De dimineaţă, doamna Ştefania Popescu începu pregătirile pentru petrecerea de majorat a fiului lor, Doru.
Era sâmbătă, iar toate pregătirile trebuiau isprăvite urgent, deoarece la ora 14 majoritatea magazinelor se închid şi dacă, Doamne fereşte, uita de ceva ce ar fi trebuit cumpărat...
Marian plecase la piaţă pentru a cumpăra toate cele: mai multe sortimente de mezeluri, caşcaval, măsline, nişte gogoşari în oţet pentru ornat, vreo 4 kg de carne de mici pe care avea de gând să-i pregătească la jar în spatele blocului, 5 kg de cartofi, multă pâine, două navete de bere, o sticlă de coniac drept aperitiv bahic şi câteva pet-uri de suc.

Aaa, da... Nu trebuia să uite, nici cu preţul vieţii, cele două blaturi de tort şi foile de plăcintă!
La ora 20, erau aşteptaţi câţiva dintre colegii de clasă ai lui Doru, la care se adăugau câteva verişoare însoţite obligatoriu de părinţii lor. În total, se adunau 15 adolescenţi şi vreo 10 adulţi.
Cum era de aşteptat, blaturile de tort nu satisfăcură exigenţele Ştefaniei, aşa că Marian, revenit după vreo două ore de trafic aglomerat şi cozi infernale, fu trimis în Piaţa Mare la Madam" Săftica ce avea un butic de dulciuri lângă Pescărie cu menţiunea expresă:
- Spune-i femeii că vii din partea Ştefaniei - doamna cu pardesiul negru ce trece săptămânal pe la ea. O să-ţi dea blaturi proaspete. Voi, bărbaţii, nu vă pricepeţi la nimic! încheiase femeia meditativ, dar şi foarte tranşant.
Pe drum, Marian se gândea cum să-i spună vânzătoarei aşa ceva: "Doamna cu pardesiul negru..." Probabil că sunt peste o sută de cucoane ce intră astfel îmbrăcate în buticul împricinat, iar Madam" Săftica o să se uite la el ca la urs...
Intrat în piaţă, Marian se duse drept către magazin, ghidat ce e drept şi de mirosul emanat nu foarte discret de către Pescărie.
- Sărut mâna! Vin din partea...
- Ştefaniei, nu-i aşa?
- Ddda, de unde ştiţi?
- Păi mi-a dat acum telefon şi mi-a zis că e posibil ca bărbatu-său, dacă nu cumva greşeşte magazinul, să vină la mine!
Marian gândise ceva nu prea ortodox la adresa consoartei sale şi primise, la schimb, trofeul ce consta în două blaturi pufoase, suspect de umflate pentru a nu conţine o grămadă de adaosuri cancerigene.
- Să ai grijă mamă, cum le duci! Se rup foarte uşor. Coana Săftica nu vinde decât mărfuri de calitate!
- O să am, sărut mâna şi mulţumesc din partea Ştefaniei! Precis că o să vă sune ca să vadă dacă am nimerit!
Într-adevăr, nici nu apucase să iasă că telefonul celular al Săfticăi sunase.
- Da, a nimerit! Vrei să ţi-l dau? Imediat!
Marian luase telefonul şi aflase că se petrecuse ceva îngrozitor: nu mai era zahăr pudră! Toată munca Ştefaniei ar fi fost de prisos dacă el nu lua pulberea preţioasă, neapărat marca Dr. Oetker.
În fine, pe la ora 12, reuşise să ajungă acasă.
- Unde ai stat atât, măi omule?
- M-am plimbat dragă, e aşa de frumos afară! răspunse el ironic.
- Da, ţie îţi arde de plimbări mai ales când e ziua copilului!
În camera sa, Doru pregătea muzica pentru petrecere. Ştia toate gusturile colegilor că doar nu fusese la un singur chef cu ei. Selecta atent mp3-uri pe calculator şi apoi le transforma în CD-uri audio pentru a putea fi ascultate la combina din sufragerie ce avea nişte başi pe cinste. Cam obosise, de la ora 8 de când începuse şi, mai ales, avea chef de o ţigară. Cum părinţii nu ştiau că se apucase de tutun, trebuia să găsească o cale de a ieşi puţin afară din casă.
- Mamă, am obosit de când aranjez muzica aia! S-a încins şi camera pe lângă creierul meu! Pot să ies puţin afară ca să respir nişte aer curat? întrebă şmechereşte.
- Nu! Ai făcut curat în camera ta? O să vină verişoarele tale şi o să râdă de tine când o să vadă dezastrul acela!
Doru nu insistă, deoarece ştia prea bine că maică-sa nu se întorcea din drum niciodată. "Ce naiba, vin şi toantele alea?" îşi spuse în gând, cu năduf, băiatul ce nu ştia de invitaţiile suplimentare ale mamei. "Parcă ar fi majoratul ei, nu al meu..."
În acest timp, George coborâse în spatele blocului.
Aici ar trebui făcută o precizare: fiecare scară avea două ieşiri - funcţionale deopotrivă, iar orice apartament avea ferestre pe ambele părţi. Locatarii ce posedau trei camere numeau faţă a blocului aceea spre care dădeau ferestrele sufrageriilor lor, iar cei de la patru camere, având livingul pe partea opusă, era şi normal ca să considere exact invers.
Prin urmare, George înarmat cu un săculeţ de cărbuni, nişte surcele, puţin gaz, cu grătarul la subţioară şi cu tăviţele de mici gata pregătiţi se instală pe o fostă peluză de iarbă, aflată acum în stadiul de pământ bătătorit.
Aşeză "monstruleţul" negru de supărarea atâtor cohorte de mici ce-şi dăduseră, în decursul timpului, duhul pentru nefericirea stăpânului stinsă cu cisterne de bere şi aranjă frumos cărbunii şi surcelele stropite cu puţin gaz. Aruncă un băţ de chibrit aprins şi treaba începu să meargă ca pe roate. Focul se înălţa uşor, Marian privind atent la cărbunii ce dintr-o clipă în alta trebuiau să se înroşească.
- Ce faci, vecine? se auzi, din spate, o voce.
- Aaa, bună ziua domnule Ochişor!
Era vecinul de la parter, Stelian Ochişor, de vreo 70 de ani, fost miliţian, iar actualmente: administratorul blocului...
Se uita la el de pe geamul sufrageriei cu o privire dezaprobatoare.
- Măi Mariane, aici ţi-ai găsit să faci mici? Tocmai în faţa ferestrei mele? De ce nu te duci alături la Vasilica că doar ştii că e plecată!
Vasilica Tomescu locuia tot la parter, alături de nea Ochişor şi era, la bază, profesoară de educaţie fizică. Fiind necăsătorită şi la o vârstă când începi să te gândeşti serios la bătrâneţe, căuta de zor un bărbat care să o ia de nevastă. Dăduse cu ceva timp în urmă un anunţ la o agenţie matrimonială de pe Internet. Declarase că are 25 ani (între noi fie vorba, cu cincisprezece mai puţin decât în realitate) şi că este dispusă la orice sacrificii pentru o căsătorie. Primise, relativ repede, un răspuns de la un bărbat de 55 ani din Italia, ce o aştepta deîndată. Îi trimisese chiar şi bani pentru drum, astfel că Vasilica plecase repede, fără să mai anunţe pe nimeni, în afara locatarilor de pe scară ce ştiau totul despre oricine.
Ajunsă într-un sat de pe lângă Milano, Vasilica realizase că individul sărea bine de şaptezeci şi că nici prea bogat nu era. Avea în schimb o fermă cu nenumărate vaci ce trebuiau mulse în fiecare dimineaţă...
- Scuză-mă, nea Ochişor! Am uitat că e plecată, altfel mă duceam acolo. Hai, lasă-mă să îi fac aici şi îţi aduc şi matale vreo zece. Ce zici?
- Eiii, aşa mai merge, măi Marinică! făcu cu ochiul în timp ce saliva abundent. Da" nişte bere nu ai?
- Am şi bere, lasă că atunci când urc să duc prima porţie de mici, îţi aduc.
Ochişor închise fereastra şi se aşeză în pat, la televizor, unde vizionă reluarea emisiunii: "Diferenţe între miliţia de ieri şi poliţia de azi".
- Ei, pe naiba! Ce diferenţe să fie? Ce, eu dacă nu mă pensionau ăia la Revoluţie, nu puteam din miliţian să devin poliţian?
Stelian Ochişor fusese şef de post într-o comună apropiată oraşului unde locuia acum. Se mândrea cu faptul că "spre deosebire de alţii, eu am fost om, măi..."
Dacă vreun amărât era prins la furat, să zicem cartofi, nea Stelică - aşa cum îi ziceau sătenii, nu raporta nimic mai departe. Dădea prada pe din două cu hoţul şi toată lumea era mulţumită. Mai avusese la un moment dat un coleg, Ion Surdu, ce nu fusese de acord cu metodele sale.
- Măi Surdule, ce te costă dacă te faci că nu auzi nimic din ceea ce este pe aici?
- Nu pot, nea Stelică, dacă văd matrapazlâcurile astea ale matale trebuie să raportez mai departe!
Nu apucase să o facă pentru că fusese detaşat la oraş şi prins cu noile însărcinări îl lăsase în plata Domnului pe şeful de post. Miliţianul nostru îşi văzuse de treabă până la Revoluţie atunci când mai tânărul Surdu se instalase în fruntea reformatorilor fostei Miliţii. Îşi adusese aminte de el şi îl trecuse repede şi discret în rezervă.
Îi fusese tare greu în primii ani. Atunci când tatăl lui Marian decedase şi lăsase vacant postul de administrator, convocase rapid o şedinţă în care explicase că el, cel care a condus o comună întreagă, este singurul în măsură ca să ducă la îndeplinire o sarcină atât de complexă cum este cea a bunei funcţionări a blocului. Fusese ales cu entuziasm de către Sofica Zane, de la etajul al treilea, de profesie mahalagioaică, de Jenel Vasilescu de la "unu" - fost securist, actualmente şef de filială a unui partid de dreapta şi de Aristiţa Vasilescu, fostă croitoreasă funcţionând acum numai pe post de secretară a partidului în care soţul său făcea "istorie". Singurul care se opusese, deoarece alţi participanţi la adunare nu prea mai fuseseră, era Gigi Stamatescu, pe vremuri inginer agronom în aceeaşi comună. Avuseseră de câteva ori nişte conflicte legate de faptul că depozitele întreprinderii agricole scădeau cu ochii pe fiecare zi ce trecea, iar el, nea Stelică, pe lângă faptul că nu făcea nimic, mai era şi capul răutăţilor. Întâmplarea făcuse ca după ani să locuiască în acelaşi bloc de la oraş.
Pe la ora 14, vreo patru duzini de "grăsani", vămuiţi de locatarul de la parter, se odihneau pe masa din bucătăria familiei Popescu.
Între timp, doamna pregătise cele două "tortúri" de ciocolată, respectiv frişcă. Uitase să-i spună lui Marian ca să cumpere nişte portocale pentru tort "dar şi lui, nu-i trecuse prin cap că un tort nu se face cu aer..." Pusese nişte fructe dintr-un compot de ananas, dar cum se grăbise, acestea, din prea mult sirop conţinut, înmuiaseră prăjitura care semăna mai mult cu o mămăligă albă...
În sarcina lui Marian căzu aspiratorul. Nu putea înţelege, în ruptul capului, de ce trebuia să dea iarăşi prin toată casa cu bâzdâgania zgomotoasă, din moment ce peste câteva ore urmau să intre vreo 25 de perechi de pantofi prăfuiţi şi ale căror tălpi se vor lustrui cu grijă, până la plecare, pe fiecare centimetru pătrat al covoarelor.
- Ei, voi bărbaţii... Ar trebui să locuiţi numai în cocină! îi aruncase, fără drept de replică, Ştefania.
La ora 20, sosiră primii invitaţi. Între timp, începuse să plouă torenţial după trei săptămâni în care praful ajunsese să-ţi intre şi în suflet. Marian nu se uita la niciunul dintre colegii lui Doru. Era vrăjit de frumoasele gravuri realizate de tocurile pantofilor atunci când se afundau în covorul "uni" din sufragerie.
În fine, la nouă seara, sosiră ultimii invitaţi, adică neamurile Ştefaniei - zgomotoase şi prea mult pupăcioase.
"Bătrânii" se retraseră în camera băiatului, ce fusese între timp curăţată şi amenajată, iar tinerii se "apucară de treabă", în sufragerie, pe ritmuri amestecate de rock, heavy, hip-hop şi alte manele...
O bătaie puternică se auzi în uşă după nicio jumătate de oră.
- Vecineee, deschideee!
- Ce s-a întâmplat, domnule Ionescu?
- Ce să se întâmple? La mine nimic nu se întâmplă, la dumneata domnule! Aţi înnebunit, ce este cu gălăgia asta?
- Este majoratul fiului meu, doar v-am spus ieri
după-amiază!
- Măi omule, eu n-am ştiut că o să facă atâta tămbălău!
- Sunt tineri aşa cum am fost şi noi odată, încercă Marian să-l îmbuneze.
- Poate dumneata ai fost la fel de nebun ca ăştia, eu nu! Pe vremea mea, nu se întâmpla aşa!
- Haideţi, mai bine nu intraţi să ciocniţi cu noi un păhăruţ de coniac?
- Măi vecine, ştii că eu nu prea beau. Rar de tot îmi place să ciocnesc un pahar, dar numai aşa la "zile mari".
- Domnule Ionescu, acum este o astfel de zi! Haideţi, vă rog să intraţi!
Grigore Ionescu fusese toată viaţa sa activist de partid. La bază era strungar, dar nu practicase nici măcar o zi. Intrase în UTM, iar apoi în Partid. Plecat de jos, cu origine socială mai mult decât sănătoasă, fusese trimis la "Fani Gheorghiu" unde se desăvârşise ideologic. Ca activist lucrase la propagandă. Răspunsese de învăţământ şi toată ziua pleca "pe teren" ca să urmărească implementarea în cadrul orelor de clasă a Directivelor Tovarăşului. Ceea ce îi plăcuse cel mai mult fusese însă, propaganda vizuală. Când se plimba pe culoarele unei şcoli şi vedea chipul Tovarăşului în cele mai felurite ipostaze: de la vizitele pe şantierul Casei Poporului, la admirarea faimoşilor ştiuleţi de porumb legaţi cu sârmă şi culminând cu celebrele compoziţii voievodale în care chipurile marilor domnitori gravitau mărunt în jurul "astrului" cel mai iubit, simţea că se realiza deplin în menirea sa...
La Revoluţie, huliganii ăia îl dăduseră în şuturi afară din sediul Consiliului Judeţean şi aproape făcuse infarct când văzuse tablourile din instituţii sau şcoli aruncate pe geamuri. Tot ceea ce clădise el timp de vreo două decenii se dusese pe apa sâmbetei din cauza unor nenorociţi. Puteau să lase măcar ramele. Cine putea şti dacă într-o bună zi nu ar fi fost iar nevoie de ele?
Grigore se aşeză pe scaun lângă Marian şi vărul său, prin alianţă, Ionică.
- Hai să-ţi trăiască, măi Mariene! spuse aruncând profesionist, cu carte de muncă, pe gât, dintr-o înghiţitură conţinutul paharului.
Marian îi mai turnă încă unul şi încă unul...
- Mă scuzi o clipă vecine, spuse el la un moment dat şi plecă la un non-stop din apropiere pentru a mai cumpăra o sticlă de coniac.
- Tu ştii că eu nu beau, măi băieţaş, îi spuse el lui Marian, proaspăt intrat pe uşă. Dar când îl ştiu pe Dănuţ ăsta al tău de când era mic, nu mai pot! Îmi vine să plâng cum trec anii...
- Doru îl cheamă, nu Dănuţ, îngăimă Marian.
- Da, da, tot aia e! Tot îmbătrânim...
După două ore de luptă cu viaţa şi cu paharele, Marian îl luă aproape pe sus şi-l duse jos, la etajul unu acolo unde locuia.
Spre dimineaţă, cheful se stinse uşor, iar oaspeţii plecară unul câte unul lăsând în urmă un prăpăd demn de o catastrofă nucleară.
După ce strânseră şi spălară toate vasele (Cum să lăsăm casa în halul ăsta? Dacă mâine dimineaţă vine cineva şi vede mizeria asta cruntă? - vă închipuiţi cui aparţin aceste vorbe...) se duse la culcare. Era ora 6 şi îşi propuse să doarmă până după-amiază.
Este ora 8. Tanti Sofica, de la etajul al treilea, şi-a adus aminte că n-a mai scuturat de mult covoarele.
Bătătorul este exact în faţa ferestrei dormitorului lui Marian...