VÂNĂTOARE DE IUBIRE

VÂNĂTOARE DE IUBIRE

Vă voi povesti o întâmplare ce a avut loc demult...
Este aşa de veche... Mai veche decât civilizaţia (oare ce altceva înseamnă civilizaţia decât estomparea sentimentelor, reîntoarcerea paradoxală la primitivism), la fel de veche ca şi primul om...
A fost odată un vânător... Trăia liber prin pădurile lui, lipsit de constrângeri, fără un ţel precis, fără un scop anume... Singura lui dorinţă era de a-şi asigura traiul zilnic şi de a putea astfel apuca ziua de mâine.
De ce?
Pentru ca a doua zi să vâneze iar, pentru a apuca a treia zi şi tot aşa până va trece dincolo.
Era aşa de sigur că la ziua judecăţii va fi neprihănit. În fond ce făcuse rău? Vânase doar pentru a-şi asigura existenţa.
Era aşa de fericit atunci când vâna o căprioară... Avea remuşcări doar câteva clipe atunci când o vedea aşa de nevinovată... Dar apoi, se bucura de ospăţul copios şi visa apoi la clipa când va mai vâna o alta.
Era singurul vis pe care-l avusese în viaţă...
Zilele treceau, iar el era tot mai fericit. Învăţase să numere. Oare cine îl învăţase?
Era aşa de simplu acum: o căprioară, două căprioare...
Dar ziua aceea, despre care vreau să vă vorbesc, veni...
Se plimba nestingherit prin acea pădure pe care o ştia pe dinafară. La un moment dat văzu o poieniţă. De unde apăruse ea n-a ştiut niciodată...
În locul acela fuseseră dintotdeauna copaci.
Dintotdeauna, odată cu Universul...
Erau primii copaci ai acestei lumi. Ei nu puteau muri niciodată. Însuşi Universul se sprijinea pe ei...
Şi totuşi, în acea zi, copacii nu mai erau... Îl cuprinse un sentiment de teamă să se apropie de acea poieniţă. Lui, care nu se temuse niciodată...
Oare nu se va prăbuşi Universul peste el? Îşi învinse frica. În fond, dacă Universul se va prăbuşi, la judecata finală, el nu va fi pur? De ce să se teamă atunci?
Urmară câţiva paşi temători, apoi se iuţiră şi încet, încet, totul se transformă într-o fugă disperată. Poieniţa se mărea şi o lumină puternică venea dinspre ea. În momentul în care ultimul copac îşi luă rămas bun de la el, rămase împietrit. Cuvintele încă nu se inventaseră (şi nici nu se vor inventa vreodată) pentru a descrie frumuseţea acelui loc. Florile nu erau flori, ci numai simţiri, iarba nu era iarbă, ci numai undă.
Probabil intrase în alt Univers, dar el era atât de material, atât de real...
Se aşeză şi pentru prima dată începu să visesze. Se uită în urmă la pădurea în care trăise până atunci. Şi dacă până în acel moment fusese fericit, îşi dădu seama de tragismul condiţiei lui, în fond al întregii omeniri (oare nu el era singurul?).
Nu văzuse niciodată cerul, nu văzuse niciodată acele neinventate flori... Închise atunci ochii pentru a-şi fixa pentru totdeauna în minte acel peisaj.
Şi sufletul lui, atât de mic până atunci, se umplu de simţire...
Deodată, simţi o inimă bătând lângă a lui.
Deschise temător ochii şi văzu cum pe pieptul său se aşezase cea mai frumoasă fiinţă din câte puteau exista. Era o mică pasăre, atât de mică încât o puteai vedea numai cu forţa spiritului. Toate culorile curcubeului se scurseseră în penele ei. Nu cânta, nu se mişca, se simţea numai bătaia puternică a inimii ei...
Stătură, astfel, nemişcaţi clipe întregi...
Câte?
N-a ştiut niciodată (matematica nu a descoperit niciodată ce este după infinit).
În fond, ce înseamnă o clipă? Pentru unii poate însemna doar o clipă, pentru alţii o privire, o atingere, un simplu gest. Pentru aleşi, însă, poate fi totul...
Şi deodată începu sfârşitul...
Inima lui începu să bată atât de tare, încât mica pasăre se sperie şi îşi luă zborul. Se uită o clipă cu o privire speriată către el, parcă spunându-i: ce ţi-am făcut, doar am vrut ca inima mea să bată la fel de tare ca a ta?
Vânătorul întinse mâna ca să o prindă, să fie pentru totdeauna numai a lui. Dar ea se înălţă tot mai mult şi începu să se piardă în depărtări. El începu să alerge după ea, din ce în ce mai tare. Ieşi din poieniţă şi cerul dispăru. O simţea însă în apropierea lui, dar nu o mai putea vedea.
Alergă, alergă zile întregi, luni, ani...
Într-o bună zi, obosi...
Şi atunci, se îndreptă către poieniţa unde o înâlnise prima şi singura dată, în speranţa că o va mai vedea vreodată.
Dar poieniţa dispăruse. În locul ei erau numai copaci. Aceiaşi copaci care fuseseră dintotdeauna. În disperarea care-l cuprinse începu să se îndoiască de tot, de tot ce fusese. Probabil că întotdeauna fuseseră numai copaci, probabil că visase. Era însă acum mult mai bun, mult mai curat în suflet. Nu mai putea vâna căprioare, nu mai putea omorî nici măcar un gând...
Şi adormi într-un târziu... Un somn greu, final...
Lângă el, creştea însă o floare care de fapt nu era floare...

Cenaclu Literar: