Benie sois-tu, prison
Scriitoarea şi publicista Nicole Valery Grossu ( Nicoleta Valeria Bruteanu) s-a născut în data 4 iule 1919 la Turnu Măgurele. Nepoată pe linia maternă a marelui om politic Iuliu Maniu, a activat în PNŢ, iar între anii 1945-1947 a lucrat ca redactor la ziarul „Dreptatea”. În dimineaţa zilei de 24 august 1949 a fost arestată de trupele securităţii după ce, în prealabil, fusese evacuată din casă împreună cu toată familia. Fără a fi condamnată, timp de 4 ani de zile a cunoscut ororile închisorilor comuniste. În 1957 se căsătoreşte cu scriitorul Sergiu Grossu care la rândul lui este arestat în martie 1959 şi condamnat la 12 ani de închisoare.
În 1969 părăseşte România împreună cu soţul său şi se stabilesc în Franţa unde îşi continuă activitatea publicistică la revista Catacombes. În 1976 publică la Editura Plon cea mai cunoscută carte a sa, Benie sois-tu, prison, în care surprinde ororile închisorilor comuniste prin care a trecut. Cartea apare în limba franceză, în 1997 fiind tradusă în româneşte de Mioara Izverna şi cu o prefaţă de Ana Blandiana apare la Editura Univers. „De altfel, ceea ce singularizează această carte în seria memoriilor de închisoare, căreia totuşi îi aparţine, este tocmai strania ei capacitate de a fi o minuţioasă, extrem de obiectivă, aproape albă relatare şi, în acelaşi timp, o vibrantă, extatică mărturisire de credinţă şi rugăciune, desprinse cu desăvîrşire din contingent. Lumina pe care gardienii o descopereau uluiţi în faţa „nebunei din celula 24", care le zîmbea şi-i obliga astfel să plece ochii, umple întreaga carte şi uimeşte cititorul, care nu ştie dacă să atribuie epifaniei sau numai artei literare puterea de iradiere a textului.”( Ana Blandiana) Asemeni lui Nicolae Steindhart, Nicole Valery Grossu răspunde torturilor fizice şi psihice la care a fost supusă prin forţa credinţei: „Căci doctrina cristianică a iubirii, iertării şi întoarcerii celuilalt obraz nu presupune eludarea crimelor, ci puterea de a le cunoaşte şi de a-ţi fi milă de cel ce le săvîrşeşte. Fericirea care picură din fiecare rînd al acestei mărturisiri (un adevărat ,jurnal al fericirii" avant la lettre) demonstrează că nenorocit cu adevărat nu este cel ce îndură răul, ci acela care - fără măcar să înţeleagă de ce - îl face. Asemenea magnetului care, mişcat pe deasupra unei pilituri de fier, obligă particulele să se ordoneze potrivit liniilor de forţă ale cîmpului pe care îl creează, credinţa în crucea mişcată pe deasupra infernului închisorii obligă durerile să se încarce de sens şi ajută omul să devină ceea ce este, adică mult mai mult decît îşi imaginase că poate fi.”( Ana Blandiana) Arestatadecisese ca de fiecare dată când gardianul îi deschidea uşa să-l întâmpine cu un zâmbet ceea ce-l făcea să plece privirea. Iată un fragment din carte în care autoarea evocă sărbătoarea Naşterii Domnului: “Acest Crăciun ciudat, petrecut într-o pivniţă fără nici o fereastră care să se deschidă spre noaptea de afară, dar în care steaua de la Bethleem strălucea în sufletul meu, îmi apărea blînd şi liniştit. Şi tot în sufletul meu se desfăşura Misterul Naşterii lui lisus. Tot acolo se aflau Ieslea, Copilul lisus, părinţii Săi, îngerii, Magii şi, în mijlocul mulţimii, familia şi prietenii mei.
Iisus trăia în mine. Întreaga mea fiinţă era plină de prezenţa Sa. Lumina stelei strălucea cu mai mare putere, iar bucuria de a-i aparţine lui lisus deveni uriaşă, prea mare pentru biata mea inimă. De pretutindeni, auzeam minunate colinde de Crăciun. Cerul se deschisese, umplîndu-mi sălaşul de cîntec, culoare şi fericire.
Comentarii