Zilele trecute intru din întâmplare pe un site de socializare ai cărui membri îşi trimit unii altora ocheade, ambalate în versuri. Pe site, zarvă mare: o doamnă poetesă de ocazie se dădea de ceasul morţii că „i s-au furat metaforele”. M-am frecat la ochi, crezând că nu văd bine şi mai citesc o dată. Avea dreptate creştina: puse alături versurile din dotare cu cele incriminate şi cu numele hoaţei de metafore, m-au lămurit pe deplin. Acum, nu c-aş avea ceva cu grecii, dar când am proasta inspiraţie şi mă aventurez printre poeţii lumii virtuale îmi rămâne impresia că un grafoman ce scrie la 10 mâini îşi etalează talentul în acest spaţiu. Parcă ai citi una şi aceeaşi poezie la nesfârşit. Strigătele disperate ale doamnei în cauză m-au edificat: aşadar, până aici am ajuns, să ne furăm unii altora metaforele într-o întrecere de tip stahanovist!

Învingător e cel mai iute de mână, care îşi postează primul producţia surogat.

Plină de tristeţe caut să-mi revin aruncându-mi privirea peste câteva jurnale mai de soi. Doar-doar aş putea afla şi vreo veste care să-mi mai alunge din tristeţe. Îmi şi sare-n ochi primul titlu:” Linia de tren spre Gara de Nord şi Gara Obor a fost furată.” Şi mă mai mir  că s-a furat o metaforă! Încercând să aflu cum de au reuşit hoţii români astfel de performanţă dau peste imbecilitatea jurnalistului care a pus un astfel de titlu, de fapt fiind vorba despre linia de contact către litoral . Încerc să-mi imaginez pe bietul călător care a strâns un an întreg bănuţ, lângă bănuţ, să meargă şi el cu familia la mare. După câteva zeci de km se trezeşte c-o zgâlţâitură puternică, trenul pune frână brusc şi conductorul anunţă, după ce se edifică asupra situaţiei : „Nu mai avem linie de contact. Gata. S-a furat. Să zicem mersi că n-a luat-o trenul peste câmpuri şi în loc să ajungem la mare, să fi ajuns direct în Rai.”

Cert este că nici această variantă n-ar fi fost chiar aşa de rea. Mai ales pentru cei care mergeau la o cură de tratament, ba cu dureri de oase, ba cu un astm, ba un rahitism.

 Aflu dintr-un alt articol că medicii noştri au devenit atât de receptivi faţă de bolnavi încât le continuă tratamentul până dincolo, în lumea umbrelor. Câteva sute de strigoi au beneficiat de reţete compensate şi gratuite. Să mai spună cineva că eşti tratat doar dacă dai şpagă. Cetăţenii cu pricina puteau cel mult să dea drept şpagă bănuţul de sub limbă. Mie, personal nu mi se pare atât de grav acest lucru . Atâta timp cât se mobilizează parcelă cu parcelă , alee cu alee şi merg la votare, merită să li se trateze mai o sinuzită, mai un cancer...Depinde ce suferinţă are fiecare.  Câtă vreme statul are de unde,  să dea! Că de-aia-i stat!  De ce să nu fie ajutaţi şi viii şi morţii?

Şi dacă morţii beneficiază de asistenţă medicală, vii au devenit în mare parte asistaţi social. În Moldova sunt sate întregi de orbi, de schizofreni,  de parcă cine ştie ce molimă a intrat în ei,-cetăţeni cu simţul răspunderii o dată la patru ani când dau votul celui care le aduce lunar „ajutoru.”

Şi ca să nu bată la ochi cu atâţia bolnavi, de celalată parte a munţilor s-a descoperit altă sursă de-a mulge bugetul şi-aşa schilodit: pensiile de refugiaţi. Chiar dacă în viaţa lor nu şi-au părăsit ograda, de vreme ce era război se cheamă că toată lumea s-a refugiat:”Păi, şi ce dacă era teritoriu românesc aici, spune cu aplomb un beneficiar de ajutor? Era război, erau unguri, iau şi eu 400 de lei, ia şi nevasta". Mare pagubă! Are omul nevoie şi gata!

Acum văzură ei câte parale face un avocat prin preajmă. Şi pentru că veni vorba de avocat, aud zilele trecute o discuţie  între doi tineri învăţăcei: „Bă, ce eşti fraier şi –ţi umpli mintea cu toate porcăriile? La ce-ţi ajută şcoala? Ştiu eu un avocat la Dorohoi că dacă-i dai 10 mii de euroi îţi dă diplomă de bac, de licenţă şi  doctorat. Tot în regulă, de nu află nici naiba.” I-auzi, frate-mi zic! Până şi învăţătura se fură! Înainte umbla vorba că meseria trebuie furată, nu învăţată. Acum, nu mai e nevoie. Furi o diplomă şi întocmeşti ditamai CV-ul să dea bine la alde gură-cască. De ce să-ţi chinui neuronii? Mai ai nevoie să inventezi niscaiva metode de subtilzare... Cine ştie de ce mai poate avea nevoie omul în viaţă?

Un singur lucru n-a aflat concetăţeanul nostru. Există ceva ce nu poţi fura: demnitatea de-a fi Om.