Înainte de 89  mulţi dintre noi ar fi fost fericiţi să aibă în mână o carte occidentală. Acum, când „gem” librăriile de cărţi, am ajuns să ne văităm că a dispărut „cheful” de citit, că internetul a devenit spaţiul esenţial de culturalizare. Două întâmplări m-au determinat să scriu aceste rânduri. Cu vreo 10 ani în urmă, am primit în vizită o prietenă din Africa de Sud, de origine indoneziană. Jeanne era o tipă extraordinară, cu care mă înţelegeam aproape telepatic, pentru că... eram o bună vorbitoare de romgleză. Invitând-o în vila mea de lux compusă dintr-o garsonieră la etajul patru, am observat că prietena mea a rămas cu privirile pierdute către rafturile de cărţi ce-mi îmbrăcau pereţii de sus până jos.

În sinea mea eram mândră că a observat ce avere am, deşi ea în schimb îmi arătase un album cu fotografii ale unui adevărat palat din Sandton-Johannesburg, una din proprietăţile ei. Privind mai atentă la Jeanne mi-am dat seama că nu admiraţie se citea în ochii ei ci, mai degrabă, mirare. Probabil că aşa m-aş fi extaziat şi eu în faţa unei girafe, sau a unei maimuţe vorbitoare... Peste câteva zile m-a rugat s-o însoţesc în vizită la un renumit universitar ieşean, profesor de filosofie. Omul ne-a invitat în sufragerie, unde nu prea te puteai mişca din motiv de... cărţi. Avea o bibliotecă imensă şi, în timp ce savuram cafeaua, atât eu cât şi Jeanne rămăsesem cu privirile pierdute printre rafturi, fiecare gândind lucrurile diferit. Mi-am dat seama de asta, când Jeanne nu s-a mai putut abţine şi mi-a zis: „E tare ciudat la voi. Tu, ai o mulţime de cărţi, X, n-are aer în casă de atâtea volume. La ce vă ajută? Nivelul vostru de trai e mult sub standardele occidentale.Pentru ce citiţi atâtea cărţi, dacă nu vă ajută să trăiţi mai bine?” Sinceră să fiu, n-am ştiut ce să-i răspund. Mai întâi, că niciodată nu făcusem această conexiune: citit mult = trai mai bun; în al doilea rând, logica ei mi s-a părut pe moment fără cusur: citeşti... cunoşti mai multe... devii mai deştept... te descurci mai bine în viaţă. Pe urmă, m-am luminat: cartea nu te face mai „deştept”, mai „descurcăreţ”; dimpotrivă, te cam marginalizează, într-o societate de consum.

     A doua istorie s-a petrecut în urmă cu câţiva ani, când mulţi dintre cunoscuţii mei au început să gândească lucrurile „rentabil”, aşa ca Jeanne. Şi-au schimbat apartamentul de la bloc pe o vilă, Dacia pe un Wolkswagen, nevasta cea veche, pe o tânără fără niciun cusur fizic; numai că, români fiind, nu puteau renunţa la lucruri de care erau legaţi sentimental: cărţile. Numai ei ştiau cât de greu, prin ce relaţii, le procuraseră. Aşa că, în sufragerii, instalaseră birouri cât mai sofisticate, cu scaune cât mai ergonomice şi cu computere cât mai „tunate”, iar cărţile bine sigilate în saci sau cutii, ajunseseră prin debarale sau magazii. O amică de-a mea mai curajoasă a chemat câteva ajutoare şi le-a cărat la tomberon: „nu mai erau la modă şi în plus făceau prea mult praf.”

Rămânând credincioasă prietenei mele-cartea, m-am gândit că de fapt lucrurile oricând se pot schimba şi, pe drept cuvânt, Walt Whitman afirma: „Ca să ai poeţi mari, trebuie să fie public mare.” Şi acest public nu se poate forma decât prin redescoperirea cărţii. În Misterioasa flacără a reginei Luana (Umberto Eco), eroina îşi regăseşte memoria citind cărţile copilăriei.

       De câţiva ani buni îmi petrec mult mai mult timp printre cărţile mele, amintindu-mi de vremurile bune ale adolescenţei, când îmi luam braţul de cărţi de la bibliotecă şi mă închideam în casă, ronţăind la covrigi şi citind. Trăiam atunci clipe de beatitudine, un fel de fericire perversă şi, când ieşeam din casă, umblam aşa, năucă, în lumea mea, fără să-mi pese de ceva. Cred şi eu ca unul dintre eroii cărţii pe care vreau s-o supun atenţiei virtualilor cititori: „Nu există accidente şi nici coincidenţe. Fiecare lucru are o semnificaţie anumită...”

Cartea în cauză se numeşte Ultimul cabalist din Lisabona, scrisă de Richard Zimler şi apărută la Editura Humanitas. O recomand cu multă căldură tuturor celor care, pe lângă actul diegetic, savurează textura discursului, frumuseţea limbii şi, nu în ultimul rând, magia zecilor de simboluri care te trimit cu gândul la marele scriitor şi semiotician Umberto Eco. De fapt, Ultimul cabalist din Lisabona are foarte multe lucruri în comun cu romanul Numele trandafirului; pot fi citite pe mai multe planuri (istoric, poliţist, filozofic) şi sunt încărcate de simboluri; motivul central al celor două romane fiind cartea, în momentele ei de prohibiţie. Vedeţi, nimic nou sub soare: au mai existat astfel de momente în istoria umanităţii...

Ambele romane au ca punct de plecare un manuscris, lăsat mărturie de doi tineri ucenici, eroi ai unori incursiuni de iniţiere, alături de un maestru, în vremurile tulburi şi tenebroase ale puţin cunoscutului Ev Mediu. Atât Berechia Zarco, tânărul evreu din Lisabona, ucenic al maestrului Abraham, cât şi discipolul fratelui Guglielmo, Adso, sunt martorii unor întâmplări cumplite, pe care se străduiesc să le dezlege, pentru ca la capătul a şapte zile (cifră magică) să afle adevărul asupra celor întâmplate. Căci lumea trebuie cunoscută prin semne, au învăţat cei doi novici: „nesecătuită este rezerva de simboluri cu care Dumnezeu prin creaturile sale ne vorbeşte despre viaţa veşnică...”

Acţiunea din romanul În numele trandafirului se petrece la începutul secolului al XIV-lea, moment în care începe declinul dogmelor religioase în favoarea libertăţii de a cugeta, cînd Biserica Catolică începe să fie subminată din interior de acele secte ale călugărilor „spirituali”, care proclamaseră drept credinţă adevărată, „sărăcia lui Christos”. Şi, pentru că „a displăcut atât de mult papei”, cât şi unora din familiile princiare ale vremii, au fost persecutaţi, arşi pe rug, alungaţi, urmăriţi până la capăt, pentru a fi ucişi. Câţiva dintre ei s-au refugiat la Mănăstirea din Melk, loc în care se petrece toată acţiunea romanului. O serie de omoruri ce se petrec în incinta mănăstirii, adevărat labirint pentru călugării disidenţi, îl fac pe Abate să solicite ajutorul părintelui Guglielmo, maestrul tânărului Adso. Pentru că îl consideră pe Guglielmo, „ager pentru a descoperi, şi prudent, dacă e cazul, pentru a acoperi” faptele descoperite, abatele îi pune o condiţie: să nu intre în bibliotecă deoarece „nu toate adevărurile sunt pentru toate urechile”. Dar, alături de maestrul Guglielmo se află tânărul miniaturist Adso, care începe să aibe „viziuni” finalizate cu o poruncă venită de la vocea divină a Adevărului: „ceea ce vezi să scrii într-o carte”. Mai mult decât descoperirea criminalilor, se pare că menirea maestrului Guglielmo a fost aceea de a-i scoate la lumină pe acei „fraticelli”, fraţi întru sărăcie cu Hristos, şi, care la acea vreme, deveniseră primejdioşi pentru autoritatea Bisericii Catolice. Pentru că, nici la aproape o mie şi ceva de ani de la înlocuirea cugetării cu dogma, aceasta nu-i luase locul definitiv. Motivul crimelor de la abaţia Melk era cartea lui Aristotel, Poetica. Printre altele Stagiritul îşi expusese concepţia conform căreia râsul are virtute cathartică, înălţătoare, omul fiind unicum animal ridens, în vreme ce Biserica considera râsul ca pe un element de subminare a autorităţii: „râsul e cel care înlătură orice distanţă ierarhică...” (Bahtin). Romanul lui Eco fiind arhicunoscut, voi prezenta în continuare, cartea lui Richard Zimler.

        Mistica iudaică este foarte mult bazată pe carte. În Cartea Raziel (Sepher Razielis), înainte să fie alungat din rai, lui Adam i se arată îngerul Raziel care îi spune: „M-am arătat ţie pentru a-ţi da învăţătura curată şi marea înţelepciune şi pentru a te face să te apropii de spusele acestei cărţi sfinte... Curaj, Adam, nu fi neliniştit şi nu te teme, ia această carte din mâna mea şi umblă cu ea cu băgare de seamă, căci din ea îţi vei căpăta ştiinţa şi cunoaşterea şi le vei împărtăşi acelora care sunt demni de ele şi umili... Şi Adam a păstrat-o în sfinţenie şi curăţenie” (Hans Biedermann - Dicţionar de simboluri)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, Biserca Catolică descoperă alţi duşmani, în comunităţile evreieşti din Spania, mai întâi, apoi din Portugalia. Pe fondul unei secete prelungite şi-a unei epidemii de ciumă, principele Ferdinand şi Isabela a Spaniei, precum şi Manuel al Portugaliei ordonă alungarea evreilor şi totodată asistă cu indiferenţă la crimele comise de populaţie întărâtată de mai marii bisericii.

„Pătimirile lui Isus, spune Leon Bloy, au fost pita şi vinul Evului Mediu, şcoala lui primară şi piscul semeţ al culturii lui religioase”... Aceste mulţimi duioase resimţeau în chip miraculos Sărăcia Domnului, iar mila faţă de un Dumnezeu vrednic de plâns îi ducea până la moarte, uneori, pe alţi săraci care luau asupră-le cu dragă inimă, dincolo de propriile lor suferinţe, tot ce mai puteau duce din povara lui” (Mântuirea prin evrei).

Atmosfera sumbră şi apăsătoare din romanul lui Eco este înlocuită cu scenele de coşmar ce se petreceau pe străzile Lisabonei, în care populaţia evreiască, găsită vinovată de toate nenorocirile ce se abătuseră asupra ţării (seceta şi ciuma), era măcelărită fără milă, chiar dacă mulţi dintre ei se convertisiră la creştinism. Aşa cum creştinii indezirabili cumpărau indulgenţe, mulţi dintre evrei îşi cumpăraseră certificate de iertare prin care îşi renegau originea, certificate de puritate a sângelui, care ştergea pata de a fi evreu.

Conflictul porneşte de la asasinarea unchiului Abraham, tâlcuitor al Cabalei, pentru a i se fura o carte; pe de-o parte, măcelul „creştinilor vechi” asupra evreilor, pe de alta, şi crimele comise de propriii corelegionari. Interesantă este ideea afirmată în ambele romane: omul este fiinţă slabă, laşă, schimbătoare şi, indiferent cărei comunităţi ar aparţine, este înclinat către trădare pentru a-şi păzi propria piele: „duşmanul pe care-l cunoşti e mai adesea mai uşor de suportat decât duşmanul necunoscut”, spune Berechia, iar duşmanul necunoscut este de cele mai multe ori cel din preajmă.

Eroul principal, Berechia Zarco, refugiat în Constantinopol, primeşte vizita unui necunoscut, fiul fostei spălătorese, care-i înmânează cheile casei în care văzuse lumina zilei. În acel moment are o viziune; maestrul Abraham, ultimul cabalist din Lisabona, îl îndeamnă să-şi îndeplinească propriul destin, acela de-a reface legătura dintre copiii săi, care nu ştiau adevărul pentru care părăsise Portugalia, şi strămoşii ucişi pe străzile Lisabonei. Simbol al destinului de îndeplinit de către Berechia este acea pasăre rubinie care apare în viziunile sale şi care semnifică scribul cel care sacrifică totul în numele perpetuării adevărului: „când memoriei i se lasă libertatea neângrădită de a cerceta trecutul, nu ne dă ea cunoaşterea de sine?”

Aşa, se întoarce pe firul memoriei, în acele zile de Pesah, tânărul ucenic Berechia Zarco, ilustrator de manuscrise, negustor de fructe şi cabalist, dezlegând misterul unei crime, aparent inutile. Tot acest parcurs e un mister în sine...

 Cu speranţa că am trezit curiozitatea de-a citi romanul lui Richard Zimler, Ultimul cabalist din Lisabona, închei cu versurile lui Borges:

 „Doar un lucru printre lucruri/ Însă şi o armă.A fost făurită/ În Anglia, în 1604,/ Şi au încărcat-o cu un vis. Închide în ea/ Zgomot şi furie şi noapte şi stacojiu. /Palma-mi o cântăreşte.Cine ar spune/ Că în ea se ascunde infernul:bărboasele/ Vrăjitoare, cum sunt parcele,pumnalele /care execută legile umbrei,/ Aerul delicat din castelul /Ce te va vedea murind, delicata /Mână, în stare să însângereze mările,/Spada şi tânguirea bătăliei./Acest tumult silenţios doarme /În spaţiul uneia dintre cărţile /De pe liniştitul raft. Doarme şi aşteaptă./(O carte)