Federico Garcia Lorca -Spiritul Spaniei eterne

Federico Garcia Lorca -Spiritul Spaniei eterne

 

 

 

În ziua de 5 iunie 1898, în casa lui Federico Garcia Rodriguez, agricultor înstărit, şi a Vicentei Lorca Romero, învăţătoare în Fuente Vaqueros, sătuc din mijlocul câmpiei granadine, vedea lumina zilei cel care va fi unul din cei mai mari poeţi ai secolului al XX- lea, Federico Garcia Lorca. Întotdeauna poetul își va evoca anii copilăriei cu mare bucurie în suflet pentru că niciodată copilul din sine nu va dispărea: „Copil fiind, am trăit în mijlocul naturii şi atribuiam fiecărui lucru, obiect, arbore sau piatră, personalitate şi suflet. Vorbeam cu ele şi le iubeam.”Granada nu poate ieși din propria-i casă. Ea nu seamănă cu alte orașe ridicate pe țărmul mării sau pe maluri de fluvii, orașe care călătoresc și se întorc îmbogățite cu ceea ce au văzut. Solitară și pură, Granada se face mică, își închide sufletul în ea însăși și nu cunoaște altă ieșire decât în înălțimea ei naturală de stele.” (F.G. Lorca, Impresiones y paisajes)

”De fapt, nu numai Granada: întreaga Andaluzie. Cu stâncile tăcute din Jaen și vuietul scoicilor din Cadiz. Cu arcele, coloanele și calotele suspendate din Cordoba și turnurile portocalii din Sevilia. Cu nopțile grele de mireasmă și vis din Almeria sau Malaga și cu sclipirea tragică, de alb definiv, a cuțitelor din Albacete. Cu nebunul sunet nocturn al ghitarelor de pretutindeni și cu frumusețea oarbă a atâtor cântece și ritmuri care coboară din timpuri de ceață și lumi necunoscute.” (Darie Novăceanu) Acesta e splendida casă  în care s-a născut poetul, ”paradisul închis pentru cei mulți”.

 

La vârsta de șase ani, a plecat în Almeria unde a început să studieze muzica. Datorită mamei sale devine un pasionat al ghitarei şi al pianului. Învaţă o mulţime de cântece, mai ales, cântece populare andaluze. Ritmuri precum peteneras, granadinas, seguidillas, soleares se vor regăsi în lumea plină de taină recreată în ”Cântecele bătrânești” .

”Începe plânsul/ ghitarei./ Se sparg cupele arborilor/ pline cu dimineață./ Începe plânsul/ ghitarei./ E inutil/ s-o faci să tacă./ Plânge monoton/ cum plânge apa,/ cum plânge vântul/ peste zăpadă./ E cu neputință/ s-o faci să tacă./ Plânge lucrurile/ pierdute departe./ Nisipul din Sudul fierbinte/ visând camelii albe./ Plânge săgeata fără țintă,/  amurgul fără zori/ și prima pasăre/ moartă în ramuri./  O, ghitară!/ inimă rănită /de cele cinci săbii.” (F.G. Lorca, Ghitara, trad. Darie Novăceanu)

 

În 1918, îşi publică prima carte de proză poetică, „Impresiones y paisages”, pe propriile speze, şi-o dedică profesorului său de muzică din Granada,  Antonio Segura. Tot în această perioadă leagă o prietenie strânsă cu Manuel de Falla, cu Pedro Salinas şi cu Jorge Guillen. „Alături de poet - poet nu numai prin poezia sa - plutea o adiere ca de briză, iluminată de propria-i lumină. Atunci nu bătea vântul iernii, nici dogoarea verii: bătea... Federico”,  îi evoca,  peste ani, chipul,  prietenul său J.Guillen.

În primăvara lui 1919, ajunge la Madrid pentru continuarea studiilor. Au fost anii lui de aur. Ani în care marile genii ale Spaniei se formau, anonimi, fiindu-i colegi sau prieteni: Salvador Dali, Luis Bunuel, Moreno Villa, Emilio Prados, Pepin Bello, Angel del Rio ş.a. Residencia Estudiantil era un adevărat creuzet de cultură în care Federico strălucea prin concertele sale din Beethoven, Chopin, Debussy, Ravel pe care le dădea colegilor pe un pian învechit şi obosit, concerte care întotdeauna se terminau cu cântece populare andaluze.

În 1921 debutează cu Libro de poemas” („Cartea de poeme”). ”Cartea de poeme nu-i/ decât o toamnă defunctă”, spune poetul la finalul poemului ”Ars poetica. Poemele sunt ”aceste oglinzi ale îndurerării”, în care, de multe ori, intuiția depășește cunoașterea. Momentul este neprielnic pentru debut - lucru care se vede din slabele ecouri la apariţia cărții. La acea vreme era la modă ultraismul, curent corespondent suprarealismului francez. Ca orice –ism, apăruse într-o perioadă de criză a poeziei spaniole, obosită, dar nu pierdută, deoarece încă se mai simţeau ecourile din Antonio Machado, Unamuno, Juan Ramon Jimenez. Deși, aparent, riguros construit, ultraismul n-a reușit să facă școală. Nici Federico Garcia Lorca n-a fost atras de mirajul acestui tip de suprarealism, în rândurile căruia s-au înscris mulţi, prea mulţi poeţi, dar din care au rămas prea puţini. El se va menţine pe linia tradiţiei, rămânând foarte apropiat spiritului poporului său, fiind un conservator dinamic al trecutului printr-o exaltare lucidă a temelor şi motivelor regionale.

Dar tocmai în această atmosferă de liniște, poetul se desăvârșește și scrie cele mai frumoase versuri, adevărate imnuri închinate frumoasei sale Granada. Iată o schiță de portret pe care i-o face Vicente Alexaindre: ”Dimineață, râdea vesel, limpede, de mai multe ori, ca un râu din câmpie, de unde părea să vină mereu. În timpul zilei, evoca aceeași câmpie proaspătă, verde, cu foșnet de măslini cenușii peste pământul roșiatic; într-o succesiune de peisagii spaniole care depindeau de oră, de starea lui sufletească, de lumina privirilor sale; poate și în funcție de persoana pe care o avea în față. Eu l-am văzut, în târziu de noapte, apărând deodată, pe o prispă misterioasă, când luna semăna cu el și-i arginta obrazul; și mi s-a părut că brațele sale se sprijineau pe aer, dar că picioarele stăteau înfipte în timp, în secole, în îndepărtatele rădăcini ale pământului hispan, nu știu până unde, căutând înțelepciunea profundă, cea care-i scăpăra în ochi, arzându-i buzele sau străluminându-i fruntea gânditoare. Nu, nu era copil în astfel de clipe. Cât de bătrân, cât de bătrân, cât de antic, cât de fabulos, cât de mitic! Să nu vi se pară o ireverență: numai vreun bătrân cantautor -cântăreț- de flamenco, numai vreo bătrână bailaora -dansatoare-, deveniți statui de piatră, i-ar putea semăna. Numai un îndepărtat munte andaluz, fără vârstă, văzut pe un cer înnoptat, ar fi putut să se înfrățească lui în astfel de clipe.”

Cultivând metafora clasică sau populară, promovând structuri poetice moderne însă păstrând profunzimea sentimentelor dintr-o realitate imediată, Lorca are meritul uriaş de-a fi dus la apogeu poemul-cântec, poemul romanţă, dar şi cel de a fi scris poezie clasică precum oda şi sonetul. ”Cartea de poeme abundă în definiţii lirice în defavoarea imaginilor poetice, esenţială rămânând sinceritatea, dorinţa de comunicare.  Într-un moment de criză existențială, iată-l pe poet cum își strigă durerea către Creator:

”Inima mea e aici,/ Doamne,/ înfige-ți sceptrul în ea, Doamne./ E ca o gutuie/ cu multă toamnă/ putredă./  Zmulge-i scheletele/ de șoimi lirici/ care-au rănit-o atât de mult,/ atât de mult,/ iar dacă ai cioc,/ ciuruiește-i coaja plictisită...”

În iunie 1922, împreună cu prietenul său Manuel de Falla, pune la cale organizarea uneia dintre cele mai strălucite sărbători ale cântecului andaluz: Fiesta del Cante Jondo. În ziua de 19 februarie va prezenta în sala Centrului Artistic din Granada conferința ”Cante Jondo” (El primitivo canto andaluz). Consideră că  o mare influență a avut-o  ”cântecul bătrânesc”și asupra școlii muzicale ruse moderne. Astfel, în 1847, Glinka vine în Granada unde se împrietenește cu un celebru ghitarist de atunci, Francisco Rodriguez  Murciano. Întorcându-se în Rusia a explicat prietenilor prticularitățile cântecului andaluz pe care le-a folosit și în compozițiile sale. ”Ca să vedeți și dumneavostră felul în care modulațiile triste și gravul orientalism din ”cântecul” nostru a influențat, din Granada la Moscova, felul în care melancolia Velei (clopotul din Torre de la Vela, palatul Alcazaba) a fost culeasă de clopotele misterioase ale Kremlinului.”

Cu această ocazie, publică şi studiul Cântecul bătrânesc, originile, valoarea şi influenţa sa asupra artei muzicale europene” .

Adoptarea cântecului liturgic de către Biserica spaniolă, invazia sarazinilor şi sosirea numeroaselor grupuri de ţigani, lumea acesta misterioasă şi rătăcitoare, va da forma definitivă „cântecului bătrânesc”...

Această lume, sosind în Andaluzia noastră, a unit foarte mult vechile elemente native cu cele aduse de ei, la fel de vechi, dând forma definitivă a ceea ce noi numim astăzi „cântec bătrânesc”... În Spania, ”cântecul bătrânesc” a exercitat o neîndoielnică influenţă asupra tuturor muzicienilor, asupra acelora pe care eu îi numesc „marea coardă spaniolă”, începând cu Albeniz, până la Falla şi trecând prin Granados...” Sărbătoarea a avut un succes răsunător. Alături de organizatori, din juriu au mai făcut parte: Andre Segovia, marele cântăreţ ghitarist, şi Antonio Chacon, supranumit „împăratul cântecului bătrânesc”. Multă vreme au răsunat ecourile acestui festival în întreaga Andaluzie.

Zece ani mai târziu, Federico Garcia Lorca va publica volumul ”Poema del Cante Jondo”, dovedind încă o dată forţa de seducţie a tradiţiei andaluze. Poetul n-a copiat ”cântecul bătrânesc”, ci a recreat poeme atât de profunde încât, uneori, pot fi confundate cu textele populare. La noi, numai Eminescu a putut sintetiza lirica populară la modul sublim, scoţând la suprafaţă esenţe nebănuite de frumuseţe. Un alt lucru care-i alătură pe cei doi poeţi este tocmai aparenta simplitate a acestor poeme de inspiraţie folclorică.

 „Am spune că niciunde ca aici nu există o comunicare mai substanţială a poeziei spaniole cu poezia românească a dorului. Acest dor românesc pe care interpreţii grăbiţi, după ce îi citează pe Eminescu sau Blaga, îl traduc pentru Iberia prin saudade, cuvânt propriu numai Portugaliei. Căci limba spaniolă n-a acceptat, în acest caz un singur cuvânt: nostalgia, anoranza şi pena definesc, împreună şi separat, dorul nostru.” (Darie Novăceanu)

 Lorca preferă termenul pena, care pentru român înseamnă chin. Şi pentru a dovedi că nici stilizarea, nici profunzimea emoţiei şi nici ambianţa liricii populare andaluze nu este întâmplătoare, Lorca notează în studiul său de cante jondo (cântecul bătrânesc): ”Andaluzul ori strigă spre stele, ori sărută pulberea roşie a drumurilor. Pentru el, „tonul mediu nu există”... În siquiriya gitana, perfect poem al lacrimilor, melodia plânge deopotrivă cu versurile. Se aud clopote pierdute în adâncuri şi se văd ferestre deschise în zori. Siquiriya începe cu un strigăt teribil, un strigăt care desparte peisajul în două emisfere egale, după aceea glasul se domoleşte, se opreşte pentru a face loc unei linişti impresionante, măsurată şi ea. O linişte în care fulgeră chipul crinului fierbinte, lăsându-i urmele pe cer.  Apoi începe melodia ondulatorie şi fără sfârşit, într-un sens deosebit de Bach. Melodia nesfârşită a lui Bach este rotundă, fraza se poate repeta la infinit, într-un cerc; melodia siquiriyei se pierde în plan orizontal, ne scapă din mâini, o vedem îndepărtându-se către un punct de aspiraţie comună şi pasiune perfectă, acolo unde sufletul nu poate să debarce.”

Poemul „Linişte” mă duce cu gândul către incantaţiile blagiene: Ascultă, fiule, liniştea./ E o linişte ondulată,/ o linişte/ în care se prăbuşesc văi şi ecouri/ şi care-apleacă frunţile/ către pământ.

 În 1923, îşi ia licenţa în drept, după o perioadă fertilă în care se întâlneşte cu marea poezie a Spaniei prin Antonio Machado, andaluz ca şi el, şi cu Miguel de Unamuno, profesor în Salamanca sa de piatră. Va rămâne în Granada unde va întreprinde obişnuitele sale călătorii în câmpiile andaluze, iar toamna, de obicei, se va întoarce la Madrid, la Residencia, locul în care s-a format. La 13 februarie 1926, ţine o conferinţă despre Don Luis de Gongora, la Ateneul din Granada: „A fost distractivă pentru cei prezenţi, pentru că mi-am propus să explic ”Singurătăţile” ca să le înţeleagă şi să nu fie proşti... şi le-au înţeles!” îi scria lui Jorge Guillen. În mai 1927, se află la Barcelona împreună cu Salvador Dali pentru a pune în scenă piesa de teatru ”Mariana Pineda. Tot în acest an îi apare volumul de poeme ”Canciones” (Cântece), volum care cuprinde poeme din epoca de formare. În conferinţa despre volumul ”Singurătăţi” al lui Gongora, Lorca afirmă:

 

 „Un poet trebuie să fie profesor în toate cele cinci simţuri corporale... în următoarea ordine: văz, pipăit, auz, miros, gust. Pentru a putea fi stăpânul celor mai frumoase imagini, trebuie să deschidă porţi de comunicare între toate simţurile şi de foarte multe ori să-şi suprapună senzaţiile şi chiar să le ascundă naturaleţea...” Şi cât de magistral o face Garcia Lorca în poemul ”Despărţire, poem de o simplitate dezarmantă, caracterizat prin două cuvinte: simetrie şi simplitate. „Dacă mor,/ lăsaţi balconul deschis./ Copilul mănâncă portocale./  (Din balconul meu îl văd.)/  Secerătorul seceră grâul./ (Din balconul meu îl văd.)/ Dacă mor,/ lăsaţi balconul deschis.”

 

Format în frumoasa Andaluzie la umbra unui Seneca, Martial, Lacan, Gongora, Ramon Jimenez, Antonio Machado, Manuel de Falla şi mulţi alţii, lirica sa nu poate fi înţeleasă fără a pătrunde spiritul Granadei . „Nici tu, nici eu, nici altcineva (îi spunea lui Gerardo Diego) nu ştie ce este Poezia. Ea se află aici, priveşte-o. Ţin focul ei în mâinile mele. Îl înţeleg şi lucrez cu el în mod desăvârşit, dar mi-e cu neputinţă să vorbesc despre el. În conferinţele mele am vorbit de multe ori despre poezie, dar despre singurul lucru despre care nu pot să vorbesc este poezia mea. Şi asta nu pentru că aş fi inconştient de ceea ce fac. Dimpotrivă. Dar dacă este adevărat că sunt poet prin graţia lui Dumnezeu ori a vreunui demon, e tot atât de adevărat că sunt şi prin graţia tehnicii şi chinului, şi că îmi dau seama, de ceea ce reprezintă şi este un poem.” Generaţia de poeţi căreia i-a aparţinut Federico Garcia Lorca a fost cea mai solidară şi cea mai reprezentativă în istoria literaturii spaniole. Nume cu rezonanţă precum Pedro Salinas, Rafael Alberti, Guillen, Gerardo Diego nu se lasă atrase în barca suprarealismului, ci continuă pe linia lui Unamuno, Antonio Machado, Ramon Jimenez.

Apoteotic, în ceea ce priveşte apariţia creaţiilor sale, în anul 1928  publică ”Romancero gitano” (în traducere liberă: ”Balade lirice țigănești) . Este volumul în care geniul lui Lorca atinge plenitudinea sa poetică. ”Cartea, în totalitatea ei, chiar dacă poartă denumirea de ”gitano”, nu-i decât un poem al Andaluziei și-i spun ”gitano”pentru că ”gitano” este ființa cea mai elevată, cea mai profundă, cea mai aristocratică din lumea mea, partea cea mai reprezentativă din felul ei de-a fi, cea care păstrează focul, sângele și alfabetul adevărului andaluz și universal”

Același punct de vedere îl găsim și la Unamuno: ”Declar că recunosc întreaga influență asupra literaturii populare, asupra folclorului și asupra mentalității pe care gitanul a exercitat-o în Spania.”

De la ”romanțele” scrise de Lope de Vega sau Don Luis de Gongora nimeni nu mai abordase această specie literară. Și iată că  Lorca publică optsprezece ”romanțe” în care sunt evocate figuri, scene, credințe, sentimente, pasiuni ale acestor ”gitanos”; plânsetul se împletește cu zâmbetul fără să altereze acel fond sobru care caracterizează Spania. Așa cum consideră Darie Novăceanu, în noianul de studii dedicat volumului, nu s-a pus îndeajuns accentul pe conexiunea acestei specii(romanța) cu tragedia. Importantă nu este neapărat tematica, subiectele fiind considerate de unii vulgare, cât faptul că poetul a reușit să surprindă ”întreaga dimensiune morală andaluză” ”venită din multe părți și din multe timpuri”. Volumul este o imagine vie a Andaluziei, cu lumea ei amestecată în care ţiganul, maurul şi sefardul au creat o adevărată cultură. Pentru frumusețea inegalabilă a versurilor citez din poemul ”San Gabriel (Sevilia)”:

”Un frumos copil de trestii/ umeri lați, mijloc subțire,/ chip de măr cuprins de noapte,/ gură tristă, ochii mari,/ putere de-argint fierbinte,/ veghează strada pustie./ din lac fin, pantofu-i rupe/dalii de aer, în urmă-i/ lăsând două ritmuri, triste/  cântece spre cer să urce./ nu există-n țărm de mare/ palmier ca el mai mândru,/ nici împărat cu coroană,/nici luceafăr care trece./ când înclină fruntea peste/ pieptul lui de matostat,/ noaptea caută câmpuri vaste căci să îngenunche-ar vrea./Singure, ghitare cântă/ pentru Sfântul Gabriel,/ Arhanghelul ce învață/ porumbițele să zboare,/ dușman sălciei pletoase./ Sfinte Gabriel, copilul/ plânge-n mama lui. Țiganii,/ nu uita, îți dăruiră/ hainele în care umbli.”

Universul tragic al romanțelor vine dintr-o dezlănțuire năprasnică-în opt din acestea se săvârșește o moarte violentă. Sângele andaluz, cu vechimea lui misterioasă asemeni unui fluviu subteran, fierbe în ”liniștea mutilată” ce acoperă lumea florilor înghețate de spaimă. Deasupra, stăpânește albă și rece, Luna. În niciuna din aceste ”romancero gitano” nu se împărtășește bucuria. Doar chinul (pena), teama, singurătatea, neliniștea, tragismul sentimentelor. Într-una din aparițiile sale în public, poetul își susține cu mare acuratețe punctul de vedere cu privire la ”Romancero gitano”: ...cartea constituie o imagine a Andaluziei, cu țigani, cai, arhangheli, planete, cu adierea iudee și cu adierea romană, cu râuri, cu crime, cu nota vulgară a contrabandistului și lumea celestă a copiilor dezbrăcați din Cordoba, cei care-și râd de Don Rafael. O carte în care abia este exprimată Andaluzia cea care se vede, dar în care vibrează cea care nu se vede. (...) O carte în care personajele sunt figuri care servesc de fundal milenar pentru un riguros personaj important, Chinul (Pena), cel care pătrunde în măduva oaselor, în seva arborilor și nu are nimic comun cu melancolia, nici cu nostalgia, nici cu o altă afecțiune sau durere sufletească, fiind un sentiment mai mult extraterestru; un chin andaluz, luptă a inteligenței pătimașe cu misterul ce-o înconjoară.”

 

În 1929, Fernando del Rios, unul din profesorii lui din Granada, îl invită să facă o călătorie în America, scoţându-l din starea de tristeţe în care se afundase, mai ales, din cauza situaţiei politico-economice din țară. Ajuns în America, intuieşte perfect modul de viaţă ale cărui dimensiuni se conturau prin rasism, moartea violentă, alienare. Lorca surprinde toate acestea în volumul său ”Poetul la New York”, volum în care spaţiul universului său liric se lărgeşte. În afară de populaţia neagră în care descoperă „axul spiritual al Americii”, nimic nu-l atrage în Lumea Nouă. Oraşul tentacular ucide în egală măsură natura şi sufletul oamenilor.

Imagini apocaliptice sfâşie retina şi toate simţurile intră în alertă: „pentru că uneori ospăţul scurt al păianjenului/ ajunge să rupă echilibrul întregului cer...” „O, lume! O femei uşoare! O, soldaţi!/trebuie să călătoreşti prin ochii idioţilor,/libere câmpuri prin care şuieră vipere cenuşii,/privelişti pline de morminte ce produc/ cele mai proaspete mere,/ pentru a face să vină lumina nemăsurată/ de care se tem bogaţii în spatele lentilelor,/ mireasma unui singur trup, /cu duble prăbuşiri de crin şi şoarece,/ pentru ca să ardă această lume care poate/ să urineze lângă un geamăt/ sau pe geamurile pe care se înţeleg valurile/ ce niciodată nu se mai repetă. (Nocturnă în Battery Place)

Deşi considerată multă vreme de către exegeţi „o simplă escapadă lirică”, ”Poetul la New York” reprezintă o autodepăşire de sine, un volum de o profunzime inegalabilă în centrul căruia se află Omul înconjurat de o teribilă singurătate construită de sine însuşi, aşa cum în spaţiul opus celui american, bietul Ivan Denisovici se claustra în propria închisoare.

Cu o trecere prin Cuba, se întoarce în Granada natală în toamna anului 1930. Spania intra deja în primele convulsii politice, iar poetul simţea înainte de toate responsabilitatea de cetăţean.

 Anul 1932 e cât se poate de încărcat: apare prima ediţie la ”Poema del Cante Jondo”, publică conferinţa închinată lui Gongora şi, împreună cu Eduardo Ugarte, fondează compania de Teatru universitar La Barraca, care devine una dintre cele mai ilustre companii de teatru din Spania prin repertoriul abordat.

 Toamna lui 1933 îl găşeste la Buenos Aires, unde Lola Membrives pune în scenă Nunta însângerată”. Îşi trăieşte din plin gloria şi în Argentina, dar la întoarcerea acasă, află ştirea dispariţiei prietenului său Ignacio Sanchez Mejias, ucis în arenă de un taur, ocazie cu care scrie ”Bocet pentru Ignacio Sanchez Mejias...”Consacrarea lui ca poet este definitivă în 1935 şi devine o voce aparte în lirica spaniolă.  Alături de alți intelectuali semnează Manifestul Antifascist.

În poezia lui Federico Garcia Lorca, două teme sunt esenţiale: Moartea şi Iubirea. Moartea are cu totul alte semnificaţii decât în mod obişnuit la Lorca: „În toate ţările, moartea înseamnă sfârşit. Când vine ea, perdelele se lasă în jos. În Spania, perdelele se trag. Se ridică până sus. Mulţi oameni trăiesc aici neştiuţi între ziduri, până-n ziua-n care mor şi sunt scoşi afară. Un mort în Spania este mai viu decât în oricare parte a lumii: profilul său e tăios, răneşte ca un brici.”  ”Bocet pentru Ignacio Sanchez Mejias este poezia care ilustrează cel mai bine cosmicitatea Morţii în viziunea lui Garcia Lorca. Moartea unui toreador în timpul corridei este o moarte aristocratică, o moarte eroică şi plină de solemnitate. Corrida este pentru spanioli o sărbătoare, „cea mai cultă sărbătoare”, este drama desăvârşită a spaniolului care atunci îşi descoperă supremele tristeţi şi supremele lacrimi. Arena este unicul loc în care moartea intră împodobită de cea mai orbitoare frumuseţe. Dacă pentru noi corrida e doar o luptă sângeroasă, aşa cum o descria şi Octavian Paler, pentru spaniol are o semnificaţie aparte – este artă pură şi tradiţie totodată. Toreadorul este un ales sprijinit de duh în lupta sa cu taurul. Adevăratul toreador este cel care oferă publicului o „lecţie de muzică pitagoreică, făcându-l să uite că îşi aruncă în mod permanent inima în coarnele taurului.” Ignacio Sanchez Mejias, eroul bocetului lorkian, este un mare prieten, poet şi toreador care a făcut din etica sa profesională un adevărat „sacerdoţiu”. Curajul lui în confruntarea cu taurii era de neconceput de către ceilalți toreadori. Poemul este alcătuit din 4 părţi:  ”Împungerea şi moartea”, ”Sângele prăbuşit”, ”Trupul prezent” şi ”Sufletul absent scoțând în evidenţă atracţia poetului către simetrie, către o arhitectură dusă către perfecţiune asemenea templelor greceşti.

 În conferinţa ”Teoria şi jocul duhului poetul dezvăluie esenţa morţii spaniole surprinsă de  marile spirite ale Spaniei Eterne: „Capetele îngheţate de luna pictată de Zurbaran, galbenul de unt şi galbenul de fulger aparţinând lui El Greco, povestirea părintelui Siguenza, toată opera lui Goya, absida bisericii din Escorial, toată sculptura policromă, cripta casei ducale Osuna, moartea cu ghitară din capela lui Benavente din Medina de Rioseco echivalează, în ceea ce au cult, cu pelerinajul pentru Sfântul Andrei din Teixido, unde morţii îşi au locurile lor anume în procesiune, cu bocetele femeilor din Asturia, cu foarte culta corrida, formând triumful popular al morţii spaniole.”

În corespondenţa sa cu caricaturistul Louis Bagaria, Federico respinge ideea de artă pentru artă. „În acest moment dramatic pentru lume, artistul trebuie să plângă şi să râdă cu poporul său. Trebuie să lăsăm din mâinile noastre florile de crin şi să ne scufundăm în noroi până la mijloc, pentru a-i ajuta pe cei care caută crinul adevărat... Vreau să fiu bun. Ştiu că poezia înfrumuseţează spiritul, dar durerea omului şi nedreptatea permanentă care pluteşte peste lume, peste timpul şi peste gândirea mea mă împiedică să-mi mut casa printre stele.”

” Dacă Babel reînvie/ Iar speranța piere –n vânt/ Ce torță va lumina/ Drumurile pe Pământ?” (F.G. Lorca, Cântec de toamnă)

Atitudinea lui de om al cetăţii nu scapă Escadroanelor negre, care îl arestează pe 24 iulie şi-l închid la Viznar, fără să-i dea posibilitatea să mai comunice cu cineva. În noaptea de 19 spre 20 august este executat, împreună cu alţi trei tovarăşi, în câmpia Viznar, la 9 kilometri de Alfgar. Se spune că ar fi rostit în acele clipe: Sunt eu...poetul...Lorca”. Însă nici n-au vrut să-l bage în seamă. Nici astăzi nu se ştie unde-i este trupul.

 

A fost văzut trecând între puşti,/ Pe un drum lung,/ Ieşind în câmpul rece, /cu stele, încă, spre dimineaţă./ L-au ucis pe Federico,/ Când s-apropiau zorii./Plutonul de călăi/ Nu i-au privit chipul./ Şi-au închis ochii;/ s-au rugat: nici Dumnezeu nu te mai salvează!/ Mort a căzut Federico /- sânge pe tâmple şi plumb în pântece -/ ...Crima s-a petrecut în Granada,/ Să ştiţi-biata Granadă! Granada lui...  ( Antonio Machado)

 

Astfel, sfârşea în mod tragic, ucis de către Ignoranţă, unul din marii poeţi ai lumii: Federico Garcia Lorca.

 

”Dacă-albastrul este- un vis,

Inocența ce se face? (...)

Dacă moartea este moarte,

De poeți ce s-o alege

și de lucruri adormite

de toți oamenii uitate?”

(F.G. Lorca, Cântec de toamnă)

 

 

 

Bibliografie: 1. Federico Garcia Lorca, Carte de poeme, Editura Univers, București, 1986

                   2. Ovidiu Drâmba, Geniul Spaniei, Editura Saeculum Vizual, București, 2007

Cenaclu Literar: