Nautica poesis
NIERIKA BLEU
Aidoma veşniciei ce umple o seră,
ceasul de bord din adânc.
Valurile vor veni cu plângeri
de urme rămase pe scări de cabine,
ori pe panouri de şoapte
călcate de omniprezenţă,
până ce noaptea se va minţi amintire,
până când sufletele care odihnesc în cuşete
se vor deprinde cu pasul peste santine,
dorind să se alcătuiască pe sine
într-o nemaivăzută maree maternă.
Cât nu se respiră se stârnesc amintirile,
ochii ce nu se pot închide abisul despică,
da, urmele au rămas prăfuite
ca nişte tipare tolerate de unde
sub lumânări cândva aprinse a rugă.
Ocean disperat de epave, aproape şi plin
şi lucitor în luna portocalie
rănită de valuri, melancolie.
Cade în adânc fugita răcoare de pe culori,
încet, încet, tot ce pare învie
să spele picioarele şi de ultimul fir de nisip,
uşor să fie pasul purtat de curând
şi la ce bun, pe puntea ce nu e.
Intuită albastră cărare adevărată,
drumul compas frizând ridicolul ştiut,
valuri ce trec pe pipăite în întuneric
peste catargele cu lămpile stinse,
unică poartă în singulară maree albastră.
A rămas adâncul neprihănirii gol
lepădând ultramarinul tuturor strămoşilor
în paradoxul hidrostatic al mării ce-a fost
numită cândva de ceasul de bord.
Cu mersul tolerat, spre poarta spălată de val,
ultima patimă cade pe lespedea rece
pledând pentru stânci, pentru anticul dig.
Fumul învăluie o inimă imensă
la care se adaugă iubirea
diminuată cu partea rămasă
în somnul liniştii din adânc,
totdeauna pândit,
apoi lumină, căzută pe nouă oglinzi
în care se pierde cu teamă ce este.
Dezamăgirea îşi va întâlni prezicerile
pe care va trebui să le răscumpere
cu tot cu bordaj şi catarge,
iar poimâine să le revândă.
Zadarnic se va sorbi la nesfârşit
marea de sub chilă,
harul de a plânge subacvatica stare
fără arginţi, –
sânge peste babale, suprastructuri, –
nu doare, iar ochii ce văd
s-au deschis aiurea
pentru apelul de ambarcare.
Neştiuta albastră cărare, adevărat
neştiută, drumul adevărat, adevărat
nu mai este, relevmentul nu este,
gazde nemaivăzute, cu fâlfâiri de lumină
intră şi ies,
se aşează pe verga de stele
a unui arbore axat diferit
pe optica neconsolării.
Cu vânt aparent, velierul încă răspunde
în mâinile copiilor cu lacrimile îngheţate,
şi-atunci, rădăcinile uitatelor porturi
desfac încheieturile mării în şuviţe, în sfilaţe.
Plan de plutire, veşnicia ce trece
pe o poluare dezgolită albastru,
timona, schimbând sensul
cu zâmbetul liniştii profunde,
în mâna iubirii de pe covertă.
Ceasul de bord fundarisit
cu piatra legată de suflet, –
candoare amanetată
pentru nedumerire
împotriva tuturor argumentelor.
Nu se puteau închipui porturi,
faleze albe şi goale se înălţau
pe verticală
până târziu.
Insipidă genune şi debarcare,
farul acesta nu se mai schimbă,
păsări care vin şi ies cezarian,
jur-împrejur, –
o vină albastră ce nu e.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL ARCTIC
φ = 081o47’30”N
λ = 120o 30’14”E
Din fracturi legănate cu aerul că ar fi silabisite,
ori din alte mii de chinuri dezarticulate,
se alege semnul de întârziere,
ispita concordanţelor ostentative
şi albă, normalitatea acordului lăuntric.
Veghea obosită de îngheţ,
suflet în sine,
cu indiferenţă pentru străini,
se arată dorinţă împotriva altei dorinţe.
Fiecare se predă observaţiei
după sfera de oxigenare,
iar contemplaţia poate să nască
reîntorcându-se la suprafaţă.
Mai întâi au sosit cei care ar fi trebuit
să croiască o cale,
pe urmă, îmbulzeala şi căldura
separării în elemente.
Se striga, se urla, se înjura,
cu o unitate fonetică,
dintr-o singură suflare.
Unii mărturiseau
pescăruşul alb
aflat în vârful catargului alb,
alţii încercau să întindă
picioarele lor,
picioarele altora,
înnobilând mărturia nonexistenţei
care îşi etala înţelesul
în relevment adevărat.
Pe urmă au sosit săniile
şi de atunci, n-au mai venit.
La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL ATLANTIC DE NORD
φ = 048o60’N
λ = 036o06’W
Volturno. Dimensiunile reperului
pe o scară neconvenţională – zero !
nicio guvernare,
presiunea, densitatea şi căldura
au hotărât soarta răzleţelor vestigii.
De aur aripile celui care se reîntoarce
şi pleacă imediat,
într-un dialog mut
cu eul destinului său.
Ca o lumină care bate între două carturi,
copleşitoarea linişte
în care totul se trezeşte
fără a te duce cu ea până se pierde,
fără să mângâie nesfârşirea trecerii ei.
Sunt ochi care veghează competenţe
arborate drept pavilioane eterne,
umbre scuturate de tremur
şi ridicate din ceaţa gălbuie, –
ultimele care mai cred
în existenţa noastră.
În calitate de martor,
cel desemnat să indice Nordul
cobora odată cu sine
marca de identificare.
Rugul fusese înălţat
pentru familiile înrudite
chiar în faţa hublourilor sparte,
iar unii şi-au asumat sărbătoarea
în timp ce alţii consultau manuale
de tactică navală.
Din refuzul de a mai căuta ce nu se află,
pentru prima dată, apa obosi până în adânc.
Vin zorii.
Cel desemnat să indice portul
notează penibilul realităţii
ca pe o falsificare planificată.
În faţa rugului stins
trebuia continuată vorbirea,
pavilioanele erau coborâte în bernă,
iar pe platou jucau reflexele lunii.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL ATLANTIC DE SUD
φ = 006o37’S
λ = 033o58’W
Alberta. Pe punţi, polipi şi alge,
chefalul galben şi rândunica ;
stânjenitor, bucăţi de bordaj
dezveleau osatura,
trepte străjuite de sidefaţi,
primejdioasă încordare.
Nu este ademenit decât ceea ce se destramă
din spiritul destinului
şi numai potrivit slăbiciunilor dintâi.
Ca nişte nori încărcaţi de mânie,
zorii răbufneau în adânc
redescoperind ceea ce se crezuse
împovărare într-o rigidă xilogravură.
Nimic nu este acuzat că ar fi,
nimic diafan ori miraj,
un punct liniştit, în ciuda altor lucruri,
eroare, pur adevăr.
Rechini nereuşiţi închideau hublourile
cu durerea tandreţii de-a preveni.
Ameţitoare lumină .
Cei care încă stăteau în picioare,
cu orizontul nehotărât,
deveniseră cunoscătorii
unei largi respiraţii.
Nu ar fi fost indicat să se cânte
”cincisprezece erau pe lada mortului,”
prieteni şi duşmani,
păzeau masa plină cu iluzii,
iar deasupra lor,
tambuchiuri deschise larg
să iasă fumul de pipă.
La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL PACIFIC DE NORD
φ = 023o20’16”N
λ = 122o54’53”E
Ca fumul diurn, nimic mai statornic
peste Marea de Est, nimic mai vizibil
şi nimic mai real ca umbra ce încerca,
obsesiv, să o purifice de opacizare.
Nu, era o femeie, vă jur ! Cheng I Sao,
închinând desăvârşirii influenţa totală.
Fără îndoială, marinarii trebuiau să realizeze
o unitate de profunzime
care să se orienteze către adânc,
iar ea avea tatuate înscrisuri
pentru existenţa tăcută
de dincolo de răsăritul Mării de Est.
Cu toţii primeau a treia zi, răsplată,
irumperea ritului.
Cu un gest se suspendă adierea
şi fumul coborî în adânc,
sus, steaua de vară.
Este normal să te poţi rătăci astfel.
Umbrele stăteau ghemuite
înaintea numelor şi amintirilor,
stăpâne doar pe registrele
atmosferei încinse.
Descendenţii ordinelor medaliate
priveau sacadat circulara tăcere
numărând grupurile de vele
care prevesteau o nouă furtună.
Scheletele soldaţilor
încărunţiseră la pândă.
La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL PACIFIC DE SUD
φ = 026o01’S
λ = 111o16’E
Cea mai adâncă depresiune
suferă de aer adiţionat
şi de trupuri rigide
cufundate într-un somn amniotic.
Pe Sydney,
seră de alge expertizate,
vinciul de ancoră spart,
iar în imediata apropiere
George Booth ordonând
strigătele către farul
ce se aprinde la răsărit.
De pe luciul mării cad făclii aprinse
spre adânc deosebit
şi nimeni nu se uită într-acolo,
limbile se preling peste punţile epavelor,
sfârâind ca o tânguire,
cerşind facila şi statica fericire.
Ceva izbuteşte să deschidă
cu incursiuni polarizante
un spaţiu imens.
Cu primul răgaz, stafiile,
cum vor martirii să-i mai insulte,
pierd din vedere şi din transparenţă
un grad,
la al treilea răgaz,
sarea nu mai este gemă
ci unic principiu conservator.
Imaginea fricii şi a disperării –
niciun damnat,
nimeni care să-şi prindă
cu mâinile craniul,
toţi dorm în cuşete,
aliniaţi.
La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL INDIAN
φ = 011o10’05”S
λ = 084o25’47”E
Catarg, martingala desprinsă,
sarturi peste corali
şovăieli îndelungi,
umbre mucegăite, –
suprastructuri.
Un singur delfin
ascuns semnificaţiei
de anemonele-de-mare,
ceilalţi îmbrăcaţi în părinţi,
stropii de ploaie,
fierbinţi.
Starea gripată
împinsă de-o stea în genune
depăşeşte raza
riscând să-i iasă nume rău,
de perfecţiune.
Gravitează rândunica-de-mare
trasând hotar pentru absidă,
pe stânci vor monta catargele albe
sfinţite la treceri
prin întunecatele strâmtori.
Preasăraţii pe punte se strâng
sub o ploaie de perle.
Amiralii aţipeau, gesticulând
din ce în ce mai rar, în hamacuri,
fiecare sub valul competenţei sterile,
epavele par de argint
sub porturi şi faruri stelare,
o singură cale îşi caută ochiul
conştient devenit în ritmul moralei.
La schelă, mesagerul
născut din cupola divină
pe vii cheamă, fulgerele frânge.
CIMITIR GLOBULAR
OCEANUL ANTARCTIC
φ = 054o29’13”S
λ = 082o58’20”E
Se face o dană, dragată de păsări,
la care se ascultă tic-tacul
cu o răceală tăioasă, glacială şi ostilă,
unde hibernează abstractul,
curentul ce domină
independent de curent.
Grămezile de şoapte chircite
sunt scuturate periodic de alb.
Aurore de ocazie se aprind sporadic
şi numai pentru ca arborele
să pară real
în faţa miracolelor deja înfăptuite.
Motivul îşi dădu seama că se rătăcise, –
apariţia ipostazelor reclamă
o infinită teamă de sugestie.
Oglinzi multiple, de gheaţă,
coborau umbrele diferenţelor
să înveţe cugetul cum să fie sfânt,
iar a doua zi un altul
să-şi descopere rănile.
Transparenţi, enigmatici şi decorativi,
acvanauţi scheletici îşi exersau vocaţia
numai la această dană
unde putrezirea secundei
mereu se amână
într-o rotire nestăpânită.
Golul sferei umple cerul,
curentul se lungeşte
zăngănind de banchiză
o ancoră, la infinit.
Comentarii