Nautica poesis

Nautica poesis

 

NIERIKA BLEU

 

Aidoma veşniciei ce umple o seră,

ceasul de bord din adânc.

Valurile vor veni cu plângeri

de urme rămase pe scări de cabine,

ori pe panouri de şoapte

călcate de omniprezenţă,

până ce noaptea se va minţi amintire,

până când sufletele care odihnesc în cuşete

se vor deprinde cu pasul peste santine,

dorind să se alcătuiască pe sine

într-o nemaivăzută maree maternă.

 

Cât nu se respiră se stârnesc amintirile,

ochii ce nu se pot închide abisul despică,         

da, urmele au rămas prăfuite

ca nişte tipare tolerate de unde

sub lumânări cândva aprinse a rugă.

 

Ocean disperat de epave, aproape şi plin

şi lucitor în luna portocalie

rănită de valuri, melancolie.

 

Cade în adânc fugita răcoare de pe culori,

încet, încet, tot ce pare învie

să spele picioarele şi de ultimul fir de nisip,

uşor să fie pasul purtat de curând

şi la ce bun, pe puntea ce nu e.

 

Intuită albastră cărare adevărată,

drumul compas frizând ridicolul ştiut,

valuri ce trec pe pipăite în întuneric

peste catargele cu lămpile stinse,                                

unică poartă în singulară maree albastră.

 

A rămas adâncul neprihănirii gol

lepădând ultramarinul tuturor strămoşilor

în paradoxul hidrostatic al mării ce-a fost

numită cândva de ceasul de bord.

 

Cu mersul tolerat, spre poarta spălată de val,

ultima patimă cade pe lespedea rece

pledând pentru stânci, pentru anticul dig.

 

Fumul învăluie o inimă imensă

la care se adaugă iubirea

diminuată cu partea rămasă

în somnul liniştii din adânc,

totdeauna pândit,

apoi lumină, căzută pe nouă oglinzi

în care se pierde cu teamă ce este.

                                              

Dezamăgirea îşi va întâlni prezicerile

pe care va trebui să le răscumpere

cu tot cu bordaj şi catarge,

iar poimâine să le revândă.

 

Zadarnic se va sorbi la nesfârşit

marea de sub chilă,

harul de a plânge subacvatica stare

fără arginţi, –

sânge peste babale, suprastructuri, –

nu doare, iar ochii ce văd

s-au deschis aiurea

pentru apelul de ambarcare.

 

Neştiuta albastră cărare, adevărat

neştiută, drumul adevărat, adevărat

nu mai este, relevmentul nu este,

gazde nemaivăzute, cu fâlfâiri de lumină

intră şi ies,

se aşează pe verga de stele

a unui arbore axat diferit

pe optica neconsolării.

 

Cu vânt aparent, velierul încă răspunde

în mâinile copiilor cu lacrimile îngheţate,

şi-atunci, rădăcinile uitatelor porturi

desfac încheieturile mării în şuviţe, în sfilaţe.

 

Plan de plutire, veşnicia ce trece

pe o poluare dezgolită albastru,

timona, schimbând sensul

cu zâmbetul liniştii profunde,

în mâna iubirii de pe covertă.

 

Ceasul de bord fundarisit

cu piatra legată de suflet, –

candoare amanetată

pentru nedumerire

împotriva tuturor argumentelor.

 

Nu se puteau închipui porturi,

faleze albe şi goale se înălţau

pe verticală

până târziu.

 

Insipidă genune şi debarcare,

farul acesta nu se mai schimbă,

păsări care vin şi ies cezarian,

jur-împrejur, –

o vină albastră ce nu e.

 

 

 

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL ARCTIC

 

φ =  081o47’30”N

λ =  120o 30’14”E

 

Din fracturi legănate cu aerul că ar fi silabisite,

ori din alte mii de chinuri dezarticulate,

se alege semnul de întârziere,

ispita concordanţelor ostentative

şi albă, normalitatea acordului lăuntric.

 

Veghea obosită de îngheţ,

suflet în sine,

cu indiferenţă pentru străini,

se arată dorinţă împotriva altei dorinţe.

                                                    

 Fiecare se predă observaţiei

după sfera de oxigenare,

iar contemplaţia poate să nască

reîntorcându-se la suprafaţă.

 

Mai întâi au sosit cei care ar fi trebuit

să croiască o cale,

pe urmă, îmbulzeala şi căldura

separării în elemente.

 

Se striga, se urla, se înjura,

cu o unitate fonetică,

dintr-o singură suflare.

 

Unii mărturiseau

pescăruşul alb

aflat în vârful catargului alb,

alţii încercau să întindă

                                                             

picioarele lor,

picioarele altora,

înnobilând mărturia nonexistenţei

care îşi etala înţelesul

în relevment adevărat.

 

Pe urmă au sosit săniile

şi de atunci, n-au mai venit.

 

La schelă, mesagerul

născut din cupola divină

pe vii cheamă, fulgerele frânge.

 
                      

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL ATLANTIC DE NORD

 

φ = 048o60’N

λ = 036o06’W

 

Volturno. Dimensiunile reperului

pe o scară neconvenţională – zero !

nicio guvernare,

presiunea, densitatea şi căldura

au hotărât soarta răzleţelor vestigii.

De aur aripile celui care se reîntoarce

şi pleacă imediat,

într-un dialog mut

cu eul destinului său.

 

Ca o lumină care bate între două carturi,

copleşitoarea linişte

în care totul se trezeşte

fără a te duce cu ea până se pierde,

fără să mângâie nesfârşirea trecerii ei.

 

Sunt ochi care veghează competenţe

arborate drept pavilioane eterne,

umbre scuturate de tremur

şi ridicate din ceaţa gălbuie, –

ultimele care mai cred

în existenţa noastră.

 

În calitate de martor,

cel desemnat să indice Nordul

cobora odată cu sine

marca de identificare.

 

Rugul fusese înălţat

pentru familiile înrudite

                 chiar în faţa hublourilor sparte,

iar unii şi-au asumat sărbătoarea

în timp ce alţii consultau manuale

de tactică navală.

 

Din refuzul de a mai căuta ce nu se află,

pentru prima dată, apa obosi până în adânc.

Vin zorii.

Cel desemnat să indice portul

notează penibilul realităţii

ca pe o falsificare planificată.

 

În faţa rugului stins

trebuia continuată vorbirea,

pavilioanele erau coborâte în bernă,

iar pe platou jucau reflexele lunii.

 

 

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL ATLANTIC DE SUD

 

φ = 006o37’S

λ = 033o58’W

 

Alberta. Pe punţi, polipi şi alge,

chefalul galben şi rândunica ;

stânjenitor, bucăţi de bordaj

dezveleau osatura,

trepte străjuite de sidefaţi,

primejdioasă încordare.

 

Nu este ademenit decât ceea ce se destramă

din spiritul destinului

şi numai potrivit slăbiciunilor dintâi.

                                                                                   

Ca nişte nori încărcaţi de mânie,

zorii răbufneau în adânc

redescoperind ceea ce se crezuse

împovărare într-o rigidă xilogravură.

 

Nimic nu este acuzat că ar fi,

nimic diafan ori miraj,

un punct liniştit, în ciuda altor lucruri,

eroare, pur adevăr.

 

Rechini nereuşiţi închideau hublourile

cu durerea tandreţii de-a preveni.

 

Ameţitoare lumină .

Cei care încă stăteau în picioare,

cu orizontul nehotărât,

deveniseră cunoscătorii

unei largi respiraţii.

                                                  

Nu ar fi fost indicat să se cânte

”cincisprezece erau pe lada mortului,”

prieteni şi duşmani,

păzeau masa plină cu iluzii,

iar deasupra lor,

tambuchiuri deschise larg

să iasă fumul de pipă.

 

La schelă, mesagerul

născut din cupola divină

pe vii cheamă, fulgerele frânge.

 

 

 

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL PACIFIC DE NORD

 

φ = 023o20’16”N

λ = 122o54’53”E

 

Ca fumul diurn, nimic mai statornic

peste Marea de Est, nimic mai vizibil

şi nimic mai real ca umbra ce încerca,

obsesiv, să o purifice de opacizare.

Nu, era o femeie, vă jur ! Cheng I Sao,

închinând desăvârşirii influenţa totală.

 

Fără îndoială, marinarii trebuiau să realizeze

o unitate de profunzime

care să se orienteze către adânc,

iar ea avea tatuate înscrisuri         

pentru existenţa tăcută

de dincolo de răsăritul Mării de Est.

 

Cu toţii primeau a treia zi, răsplată,

irumperea ritului.

 

Cu un gest se suspendă adierea

şi fumul coborî în adânc,

sus, steaua de vară.

 

Este normal să te poţi rătăci astfel.

Umbrele stăteau ghemuite

înaintea numelor şi amintirilor,

stăpâne doar pe registrele

atmosferei încinse.

 

Descendenţii ordinelor medaliate

priveau sacadat circulara tăcere

numărând grupurile de vele

care prevesteau o nouă furtună.

 

Scheletele soldaţilor

încărunţiseră la pândă.

 

La schelă, mesagerul

născut din cupola divină

pe vii cheamă, fulgerele frânge.

 

 
                  

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL PACIFIC DE SUD

 

φ = 026o01’S

λ = 111o16’E

 

Cea mai adâncă depresiune

suferă de aer adiţionat

şi de trupuri rigide

cufundate într-un somn amniotic.

 

Pe Sydney,

seră de alge expertizate,

vinciul de ancoră spart,

iar în imediata apropiere

George Booth ordonând

strigătele către farul

ce se aprinde la răsărit.

 

De pe luciul mării cad făclii aprinse

spre adânc deosebit

şi nimeni nu se uită într-acolo,

limbile se preling peste punţile epavelor,

sfârâind ca o tânguire,

cerşind facila şi statica fericire.

 

Ceva izbuteşte să deschidă

cu incursiuni polarizante

un spaţiu imens.

 

Cu primul răgaz, stafiile,

cum vor martirii să-i mai insulte,

pierd din vedere şi din transparenţă

un grad,

la al treilea răgaz,

sarea nu mai este gemă

ci unic principiu conservator.

 

Imaginea fricii şi a disperării –

niciun damnat,

nimeni care să-şi prindă

cu mâinile craniul,

toţi dorm în cuşete,

aliniaţi.

 

La schelă, mesagerul

născut din cupola divină

pe vii cheamă, fulgerele frânge.

 

 

 

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL INDIAN

 

φ = 011o10’05”S

λ = 084o25’47”E

 

Catarg, martingala desprinsă,

sarturi peste corali

şovăieli îndelungi,

umbre mucegăite, –

suprastructuri.

 

Un singur delfin

ascuns semnificaţiei

de anemonele-de-mare,

ceilalţi îmbrăcaţi în părinţi,

stropii de ploaie,

fierbinţi.

                                                          

Starea gripată

împinsă de-o stea în genune

depăşeşte raza

riscând să-i iasă nume rău,

de perfecţiune.

 

Gravitează rândunica-de-mare

trasând hotar pentru absidă,

pe stânci vor monta catargele albe

sfinţite la treceri

prin întunecatele strâmtori.

 

Preasăraţii pe punte se strâng

sub o ploaie de perle.

 

Amiralii aţipeau, gesticulând

din ce în ce mai rar, în hamacuri,

fiecare sub valul competenţei sterile,

epavele par de argint

sub porturi şi faruri stelare,

o singură cale îşi caută ochiul

conştient devenit în ritmul moralei.

 

La schelă, mesagerul

născut din cupola divină

pe vii cheamă, fulgerele frânge.

 

 
 

                     

CIMITIR GLOBULAR

 

OCEANUL ANTARCTIC

 

φ = 054o29’13”S

λ = 082o58’20”E

 

Se face o dană, dragată de păsări,

la care se ascultă tic-tacul

cu o răceală tăioasă, glacială şi ostilă,

unde hibernează abstractul,

curentul ce domină

independent de curent.

 

Grămezile de şoapte chircite

sunt scuturate periodic de alb.

 

Aurore de ocazie se aprind sporadic

şi numai pentru ca arborele

să pară real

în faţa miracolelor deja înfăptuite.

 

Motivul îşi dădu seama că se rătăcise, –

apariţia ipostazelor reclamă

o infinită teamă de sugestie.

 

Oglinzi multiple, de gheaţă,

coborau umbrele diferenţelor

să înveţe cugetul cum să fie sfânt,

iar a doua zi un altul

să-şi descopere rănile.

 

Transparenţi, enigmatici şi decorativi,

acvanauţi scheletici îşi exersau vocaţia

numai la această dană

unde putrezirea secundei

mereu se amână

într-o rotire nestăpânită.

 

Golul sferei umple cerul,

curentul se lungeşte

zăngănind de banchiză

o ancoră, la infinit.

Cenaclu Literar: