Cântecul fără de nume

Întoarce-mi cântecul fără de nume
ăla vechi cules
din vise de şarpe
pentru dragostea mea.
Se scutură florile în ceaţă
- mărturie a unui timp
iertat de îngeri.
Misterul nu se mai risipeşte
ca pe vremuri în întrebări
se logodeşte spre nord
cu o rudă divină.
Pentru tine am oprit cuvintele
să doarmă,
le-am trezit de dimineaţă
răstignindu-le de prisos prin lume
ca să înţelegi că tristeţile uneori
bat ca nişte clopote izbite de ger.

Nu mai e timp

Nisipul s-a-necat în mare
printre meduze albe de spaimă,
se trezesc şi melcii din uitare
îşi scutură cochiliile de stânci
să lumineze decorul
înnorat de pe sprâncenele mării.
Haideţi să dansăm!
timpul se scurge-n mănunchi
de rouă
să-l aducem în hora noastră,
să-i ademenim copii
cu lacrima păcătosului.
E mai uşor
să pui căpăstru minunii
decât să minunezi cerul
cu trăiri eterne...

La distanţă

O palmă sub mersul lumii
am să întind
să nu orbesc în ziua scoicilor albe,
ca o parabolă - un zid,
prăbuşit în articulaţia numerelor.
O pasăre am să închid
să plutesc, şi de sus
să pun pietrelor nume frumoase
că ne poartă chipurile
înrămate în somnul călăuzei,
un glas am să aştept
la poarta a două chemări
să-i întrerup durerea
la distanţă de un poem
care n-a fost niciodată fluier.

Poate

De dincolo doica-mi cântase în leagăn
că am să vestesc mai spre seară o teamă,
o frică verticală pătată de cuvinte,
o mână spoită cu sânge
din care creşte firul apelor tulburi.
Am să mă ascund ca un gol
- am spus -
din lipsă de multă culoare,
am să sap un munte
desenând convoaie de litere stilizate
într-o cutie cu glasuri.
Poate şi o pădure să însufleţesc
care-şi usucă puterile spre toamnă
- această artistă a aşteptărilor mele-
la picioarele căreia m-am înrudit
cu tăcerea,
şi-am pipăit adevărul în cochilia melcului
- această spirală devenită măsură -.

Ultimul vers

Ultimul vers m-s părăsit în deşert
risipit printre cactuşi.
Atâţia ani obosiţi parcă
- o întreagă adunare, o nuntă -.
Toate iubirile au un miez depărtat
o sămânţă din coajă de perlă.
Se face noapte!
Sunt sora care nu vrea să uite
de rude,
care fuge după anotimpuri
cu plasa de fluturi,
care aşteaptă pe cineva
să deseneze în jur un cerc
din care să nu iasă până la Înviere.

Înnoire

Singură pe balanţa renunţării
ascund golul
înaintând în alaiul pregătirilor
pentru prezent,
pentru un timp istovit -
o unealtă a devenirilor
în măsura ploii,
când veşnicul sufleor
îşi ispăşeşte rolul
cu viaţa dăruită drumeţului.
În marginile mării arunc birul
peste care s-a trântit copacul întoarcerii
cu crengile urcuşului zilnic tăiate.
Trebuie să mă mai nasc odată
şi nu ştiu
dacă vreo femeie mă va primi
în pântec
ca pe un cer
care ar putea adăposti atâta peisaj.

Viscolul de lumină

Am să scriu un milion de poeme
rotunde
într-o nouă formulă poetică.
Pentru că am rămas cu luna în braţe
şi mă luminează de sus
să nu-i ghicesc rădăcinile.
Fiecare pictor mută copacii spre durere,
la jumătate de drum
aşteaptă serile cu capătul lor funerar
aceeaşi umbră dintotdeauna
ne spulberă vârstele
pe caldarâm,
şi cetele de melci
în care mi-au sângerat picioarele.
E al tău poemul
cât să-ţi îndoieşti greutatea pe arcă
şi să scapi amurgul fiinţei
în viscolul de lumină.