Iluzii sfărâmate în unghiul dintre ani, ne punctează în faţa cerului o lege pe care sprijinim câte un tablou în fiecare zi de naştere, un bănuţ crescut la graniţa oarbă dintre cuiburi şi piscuri nestatornice. Ani de 365 de ziceri cu buclele razna şi sufletul emigrat la vedere. E ziua deplină în calendar! Un cocoşat ne vinde luminii pentru o suliţă frântă din tragedia ultimului act dintre lumi....
Poemele mari se scriu în vremea totală când drumurile de secetă îmbătrânesc şi cer o nouă existenţă pentru mişcătoarele porţi ale amiezii. Şi dacă s-ar aprinde luminile lumii peste praguri în amintirea vieţii ar veni călătorii ursiţi sa-şi joace poverile fără umbră la ruleta aşteptărilor, şi s-ar deschide o fereastră ca adăpost între cumpeni pentru viitorii paznici de păcate. Poemele mari se scriu în toate glasurile cu taine pedestre în nopţi mult prea lungi şi diforme
Intoarce-mi cantecul fara de nume ala vechi cules din vise de sarpe pentru dragostea mea. Se scutura florile in ceata - marturie a unu timp - iertat de ingeri. Misterul nu se mai risipeste ca pe vremuri in intrebari se logodeste spre nord cu o ruda divina. Pentru tine am oprit cuvintele sa doarma, le-am trezit de dimineata rastignindu-le de prisos prin lume ca sa intelegi ca tristetile uneori bat ca niste clopote izbite de ger.
Amprentele eului meu sunt singurele adevaruri pe care nu le-a schimbat nimeni pentru ca nu le-a respirat nimeni. Am luat urma lor intr-o toamna de fericire si cu palma dreapta am ranit Olimpul - i-am pus sarea din lacrima mea, si-am crapat de poalele vantului rastignirea peste podul cu doua colturi de lume unde cuiburile devastate de spirite zornaiau la inaltimea nemuririi de care maine vor asculta ursitoarele.
Cara in spinare cocosatul o salba sfarsita in cantec. Nu-i este frig, nu-i este foame si nu doreste incoronare pe tron. Ispitit a fost cand incepuse sa desluseasca fata lumii. Bolborosea cuvinte incatusate ramase batrane doua cate doua. Impartea lumanari pentru lipsa vesniciei si intreba convoaie de astre: - Aveti o durere? Imprumutati-mi-o pana la judecata atat de aproape. Stiti icoanele au ramas pe ganduri altminteri as fi tras semnalul de alarma.
Vad o aura intunecata la mijloc de seara in unghiul cunoscut numai de mine. Am cazut in capcana dintre ani. Viata-mi este mai scurta decat pare, reversul se abate de la aceasta tema imi refuza timpului o secunda. Nimeni nu ma asteapta-n fata crucii nu am decat o usa deschisa pe jumatate, i-am pierdut cheia alaltaieri cand nu stiam nimic despre tine moarte fara numar la pantofi.
Am să scriu un milion de poeme rotunde într-o nouă formulă poetică. Pentru că am rămas cu luna în braţe şi mă luminează de sus să nu-i ghicesc rădăcinile. Fiecare pictor mută copacii spre durere, la jumătate de drum aşteaptă serile cu capătul lor funerar aceeaşi umbră dintotdeauna ne spulberă vârstele pe caldarâm, şi cetele de melci în care mi-au sângerat picioarele. E al tău poemul cât să-ţi îndoieşti greutatea pe arcă şi să scapi amurgul fiinţei în viscolul de lumină.
Singură pe balanţa renunţării ascund golul înaintând în alaiul pregătirilor pentru prezent, pentru un timp istovit - o unealtă a devenirilor în măsura ploii, când veşnicul sufleor îşi ispăşeşte rolul cu viaţa dăruită drumeţului. În marginile mării arunc birul peste care s-a trântit copacul întoarcerii cu crengile urcuşului zilnic tăiate. Trebuie să mă mai nasc odată şi nu ştiu dacă vreo femeie mă va primi în pântec ca pe un cer care ar putea adăposti atâta peisaj.
Ultimul vers m-s părăsit în deşert risipit printre cactuşi. Atâţia ani obosiţi parcă - o întreagă adunare, o nuntă -. Toate iubirile au un miez depărtat o sămânţă din coajă de perlă. Se face noapte! Sunt sora care nu vrea să uite de rude, care fuge după anotimpuri cu plasa de fluturi, care aşteaptă pe cineva să deseneze în jur un cerc din care să nu iasă până la Înviere.
Comentarii