O palmă sub mersul lumii
am să întind
să nu orbesc în ziua scoicilor albe,
ca o parabolă - un zid,
prăbuşit în articulaţia numerelor.
O pasăre am să închid
să plutesc, şi de sus
să pun pietrelor nume frumoase
că ne poartă chipurile
înrămate în somnul călăuzei,
un glas am să aştept
la poarta a două chemări
să-i întrerup durerea
la distanţă de un poem
care n-a fost niciodată fluier.