Zăpada apoasă cântă atunci când păşesc. Privesc peste umăr. Ghetuţele mele lasă urme cu flori în omăt. Mă simt deosebită pentru asta. Am şapte ani! Sunt destul de mare ca să-i fac pe alţii să mă asculte. Pe tatăl meu toţi îl ascultă! Doar cât încruntă din sprâncene. Mama îmi spune să nu mă încrunt că mă fac urâtă. Nu vreau să fiu urâtă! Mama spune că e Boboteaza pe vechi. E iarnă şi seara se lasă cu negură rece. Păşesc cuminte pe zăpada proaspătă a drumului. A nins aseară cu nişte fulgi pufoşi cât penele de la moţata noastră.
Când întorc capul, satul parcă e un tablou. Tabloul mătuşii Zamfira, din odaia de la drum. L-am văzut când mi-a dat prune sântilieşti de pomană. Mi-a spus că-i zestre de nuntă de la o franţuzoaică la care a fost servitoare mulţi ani. Eu n-aş vrea să fiu servitoare, aş vrea să fiu Om de Zăpadă, să intru şi să ies din acest tablou când vreau eu!
- Mai mergem? mă întreabă, speriată, prietena mea.
Îmi place când scânceşte de frică.Trebuie să mă asculte!
- Mai mergem!
O pâclă albă, ca un praf de cretă, ni se aşează pe haine. În urechi avem doar tăcere, pentru că iarna nu are glas. E o tăcere catifelată din care aş putea să-mi fac o rochiţă. Dar n-aş vrea să fie albă. Eu vreau o rochiţă de catifea vişinie. Dacă nu te mai mişti câteva clipe, e-atât de linişte, încât poţi să te transformi în stâlp de sare. Ca-n Biblia din care citeşte, uneori, tata.
Coborâm, una lângă cealaltă, spre Cruce. Nici o pasăre nu săgetează văzduhul. "Văzduhul" e un cuvânt pe care l-am învăţat de la părintele. El spunea că văzduhul e plin de îngeri. Eu n-am văzut niciodată îngeri. Mama-mi zice că-i scot peri albi. Poate de-aia! În vale, pârâul îngheţat are desenate câteva copci pentru adăparea animalelor. Mie-mi place cum duc vaca să se adape şi gheaţa plesneşte ca geamul de la bucătărie când am dat cu piatra în el. Prin gheaţă vezi apa ca prin sticlă şi, uneori, peştii.
Mai încolo, pe islaz, este pădurea. Alţii îi spun Pădurea Stafiilor. Am tras cu urechea la poveştile lor. Ştiu că vor să mă bage în sperieţi! N-am văzut niciodată sperieţii, dar cred că sunt flămânzi. Eu îi spun doar aşa: "pădure". Vara are ciuperci şi fragi. Eu n-am văzut stafii. Decât la desene animate.
La Cruce, stăm puţin, cât să ne tragem sufletul. Pe şoseaua din vale trece autobuzul de patru. Tata nu vine niciodată cu el. El vine cu autobuzul de cinci. Crucea este vopsită în verde. Şi are trepte de ciment crăpat. Acum nu se vede că e plină de zăpadă. Numai vara, când vin furnicile şi intră în crăpături iar eu le alung cu fire de iarbă.
- Hai să ne închinăm! Mama spune că te-ajută Dumnezeu dacă faci cruce.
Dumnezeu. Oare cine-i Dumnezeu?
- Tu ştii cine-i Dumnezeu? întreb serioasă.
- Un moşneag cu barba albă, din cer! răspunde prietena mea.
- Şi de ce te închini Lui?
- Mama zice că e Tatăl tuturor, de aia.
- Da, şi eu cred la fel. Noi nu-L vedem, dar El ne vede...
- Oare acum ne vede?
- Da, ne vede!
Pornim iar la drum. Zăpada prinde să scârţâie. Gerul o pişcă, făcând-o mai aspră.
- Hai să ne întoarcem! mă roagă prietena mea. E aproape seară!
- Încă un pic!
Ştiu că se teme. Are doar şase ani. Este mică. Coborâm spre Capul Dealului. Căutarea noastră e aproape de sfârşit. Începem să auzim un fel de sforăit. Tăcerea se scămoşează ca un fular vechi. Parcă sunt tunete de ploaie.
În zare, se iţeşte scheletul negru. La început mic, de statura noastră, apoi, odată ce ne apropiem de ea, vârfu-i atinge cerul. Păşim cu frică. Balauri nevăzuţi poate ne pândesc la tot pasul. Sforăitul este ca un cântec. Avem grijă la ghetuţe. Zăpada albă este împroşcată pe alocuri, de pete negre, sleite.
- N-am văzut-o niciodată atât de aproape!
- Nici eu!
Pun mâna pe ea şi e rece. Simt o arsură în degete. Prietena mea face la fel. Motoarele se învârt atât de repede, că ameţesc. Trebuie să strig ca să fiu auzită.În mijlocul scheletului de fier, el, nărăvaşul, fără a da din copite, îşi pleacă şi-şi ridică din pământ capul, din clipă în clipă.
Am privit sonda, nemulţumită. M-am învârtit în jurul ei. Aşteptam să văd inorogul din povestea pe care mi-a citit-o Maria. Alb şi cu un corn în frunte. Dar sonda n-are nici unul.
E bine c-am venit, nu-i aşa?
Aud vocea mamei:" nu care cumva să vă urcaţi vreodată pe calul sondei, că vă puteţi rupe picioarele!"
Deci, calul sondei nu-ţi face rău, dacă stai departe de el.
- Eu pot să mă urc până acolo! am zis.
- Nu te cred!
- Acum se-nnoptează şi nu am cum să-ţi arăt, altădată... Asta-i o sondă de ex-trac-ţie, încerc eu să silabisesc, scoate ... ţiţei...din pământ, spun fără tremur în glas.
- Păcură, a zis tata că se cheamă!
- Petrol, e corect! Şi astea-s motoarele şi calul sondei. Dacă nu eşti atentă, îţi poţi rupe picioarele!
Drumul spre casă îl facem în grabă. Negura se ridică. Primele stele sclipesc reci ca cele din bradul de Crăciun. Monstrul negru rămâne în urma noastră să sforăie toată noaptea. La intrarea în sat, auzim fluierături şi strigăte:
- Lupul, măăă!
O transpiraţie rece mă cuprinde. Prietena mea mă strânge de mână. Iarăşi scânceşte. Din gură îmi ies aburi şi un fel de şuier. Dar ea nu trebuie să ştie. Am şapte ani!
Lupul dă iama la oi. Nu ştie că, singurele, noi lăsăm urme înflorate în zăpada de la Capul Dealului