Dăltuit...

Dăltuit...

Mă vei ierta… de uitare
icoană fără de preţ
la care n-am ştiut
obosit de căutare –
cum să-mi înalţ privirea
împovărată de iubire
şi cum să şterg lacrima curată
ce aştepta cuminte
o rază… şi nu promisiuni măsluite?
o!
dar tu să-ţi aminteşti…

în clipe de răgaz
am îngenuncheat
şi sufletul mi-a sângerat
sub lama
gândului acuzator…

Mă vei ierta… de uitare
chip zugrăvit cu iubire
pe cerul zbuciumat de gânduri
ce n-a găsit
la vreme de-ndoială
răspunsul ne-surpat
şi nici seninul
ce să-l porţi cunună – în zile tulburi
când încolţit de spaime şi-ntrebări
în colbul drumului
căutai lumină?
o!
dar tu să-ţi aminteşti…

tăcerea vinovată a cerului
am despicat
cu lovituri de lance
fără să mă tem
de ochiul impasibil ce veghează…
şi pentru tine… am furat
Marele Vis!

… icoană dăltuită nepermis
în suflet chinuit
ce stă de pază
la porţile infernului…

Mă vei ierta… de uitare
copil nepreţuit
înrămat cu migală în… ruga nopţii,
în ruga nopţii?
                  din ciclul (poeme becartiene)
                   10 octombrie 2009

Cenaclu Literar: