O nuntă de pomină

O nuntă de pomină

Ca-n fiecare joi după-amiaza, Fane Bidirel s-a aranjat la patru ace şi-a pornit agale către centrul oraşului. Acolo, „La doi tei”, se întâlneau lăutarii târgului către sfârşitul săptămânii, pentru a-şi angaja diferite evenimente, unde să cânte sâmbăta ori duminica. Fane era cam supărat: c-o seară mai înainte înţelegerea pentru nunta pe care o arvunise pentru acea sâmbătă căzuse. Fugise mireasa cu un văr de-al mirelui şi stricase toate socotelile - atât pe-ale lui, cât şi pe-ale celor două familii. Acum, era nevoit să se angajeze la orice contract, pentru că sezonul nunţilor era pe sfârşite şi avea şi el, ca tot omul, nevastă şi copii de hrănit: cinci guri ale copiilor plus nevasta şi soacra... căzuseră toţi  în spinarea lui. 

 Nu-i vorbă că era bun trompetist şi era la mare căutare, pentru că nunţile, pe aici, prin Moldova, nu erau nunţi dacă nu aveau fanfară. „La doi tei”, puţină lume: mai ales începători, care-şi făceau veacul prin zonă şi cu care lăutarii vechi nu se prea încurcau.

Nu trece mult şi iată că apare unul c-o faţă de cal, puţin cam şoldiu şi cu nişte pantofi cu găurele, plini de glod. Semn că venea din cine ştie ce cătun şi era pe grabă prin zonă. L-a tras pe Fane Bidirel deoparte şi l-a întrebat dacă sămbătă următoare era liber  să-i cânte la nuntă. Bidirel păţise multe la viaţa lui; l-a privit cu neîncredere şi-a dat să zică că-i ocupat. Avea individul o căutătură şpanchie şi vicleană şi, de câte ori încerca Fane să-i prindă privirea, ăla tot căta în lături.

- Ce zici, îl luă individul din scurt, te prinzi, ori caut pe altul?

- Arsenal! zise Bidirel scurt. De ce-ai rămas descoperit taman acum în ajunul nunţii?

- Păi, nu era ce-mi trebuia mie şi-am stricat înţelegerea. Deci, să fie clar: vreau doar patru oameni şi numai suflători. Nu-mi vii mie cu zdrânga-zdrânga la scripcă, sau cu vreun cioflingar de chitarist. Vreau fanfară, să audă tot satul că se-nsoară Firică, zise individul, muind un pic tonul.

S-a cumpănit puţin Bidirel, s-a scărpinat în ceafă, a mai tras de timp...Până la urmă i-a-ncolţit un gând: dacă şi-ar lua nepoţii, care toţi erau suflători, şi le-ar da câteva sute de lei, i-ar rămâne lui grosul de bani. Şi el care se aşteptase să stea pe vatră şi să-i meliţe nevasta la cap...

- Dacă dai zece mii, din care două mii pe loc, să arvonesc formaţia, gata, batem palma.

Cap de cal nici n-a stat pe gânduri, a scos un teanc de sute şi i-a numărat 2000 de lei în palmă lui Bidirel.

- Sâmbătă la ora două fix îmi sunteţi cu fanfara în poartă. Un minut dacă întârziaţi, pun câinii pe voi. Satul se cheamă Şoldeni, pe şoseaua dinspre Paşcani o tăiaţi peste dealuri şi ajungeţi la un drum de căruţe. Vă descurcaţi voi că nu sunteţi la prima nuntă, i-a spus cu un ton apăsat ochi de viezure. La aşa ton, altădată Fane se zborşea pe loc şi-ntorcea spatele. Acum, înghesuit de lipsuri, îi găsi circumstanţe atenuante: "a dat omul  banul ..."

 Apoi, cu gesturi largi, de om avut, lipsit de griji, Fane puse banii în buzunar. Totuşi, parcă ceva îl neliniştea în toată această înţelegere pripită; prea repede cedase ţăranul şi nu se târguise cu el de la bani, aşa cum făceau ceilalţi. Nici nu arăta c-ar fi fost plin de bani; era cam jerpelit şi privirea aceea de viezure saşiu nu prezenta pic de încredere. Dar poate se înşela. Nu toţi oamenii trebuie să fie frumoşi. Ce, urâţii n-au voie să se-nsoare, îşi zise cu un fel de duioşie, în sinea lui?

În aceeaşi după-amiază îşi chemă neamurile la domiciliu şi alese pe trei dintre nepoţi să-l însoţească la nuntă: unul cu trombonul, altul cu tuba şi unul cu saxofonul. Încropi repede o mică fanfară bucurându-se că n-avea nevoie de cine ştie ce sonorizare: o stăţioară şi două microfoane erau de-ajuns. Găsi şi pe-un văr care să-i ducă cu maşina până-n marginea Şoldenilor: o făcea deseori pe taximetristul şi cunoştea bine satele mai lăturalnice.

- Bă, Fane, n-ai găsit şi tu alţi gagii să le cânţi? Ăsta-i un cătun izolat de lume, unde numai un nebun ca tine putea să angajeze o nuntă. Sărăcie mare, tată!  N-am mai văzut aşa ceva! În plus, ăştia-s toţi neam acolo-n sat şi pentru că au sângele stricat, i-a bătut Dumnezeu  că toţi îs şoldii. Cred că-s într-o sectă şi n-au voie să se căsătorească decât ei între ei...

Fane Bidirel simţi iar viermele îndoielii cum îi roade din inimă, dar de-acum n-avea cum să mai dea înapoi. Luase arvuna, dăduse şi celorlalţi câte cinci sute de lei,  aşa că...Dumnezeu cu mila! Nevasta deja chirăia că nu-i mai ajung banii...

 

Sâmbătă, după ce trecură cu maşina peste dealuri şi hârtoape, pe unde neam de neamul lui de lăutar nu ajunsese, la ora două fix s-au oprit în faţa porţii mirelui. De fapt poartă era prea mult zis: câteva leaţuri legate cu sârmă, care acum stăteau prăvălite pe-o parte. Gardul era mai mult o închipuire pentru că, se pare, stâpânul casei îl tot descompletase iarna să-l pună pe foc, până rămăseseră doar câteva scânduri mâncate de putregai. 

În curte câteva babe trebăluiau pe lângă un ceaun mare, pus pe pirostrii, de unde se înălţa o aromă ameţitore de fiertură de pui. Aproape de gard, o căsoaie, acoperită cu carton, mozolită proaspăt cu var la faţă şi puţin aplecată pe-o parte. În faţa uşii, un ditamai agudul, din trupul căruia şiroia un fel de zoaie roşiatică ce se prelingea către colţul casei unde  se făcuse o băltoacă. Alături, câţiva bărbaţi se chinuiau să întindă o prelată flendurită pe nişte stâlpi, ceea ce avea să fie cortul unde urma să aibă loc masa.

 Când a dat cu ochii de hardughie, Fane Bidirel şi-a făcut cruce cu limba-n cerul gurii: „Măiculiţa Domnului, pupa-ţi-aş tălpile tale, dacă scap viu şi de-aici, zece acatiste plătesc.”. Şi celorlalţi le căzuse faţa, iar unul din nepoţi îi zise cu reproş:

- Umbli cu ciorănii, nea Fane! Ăştia ne belesc! Nu vezi ce mutre are? N-ai putut şi mata să te interesezi unde ne aduci?

- Lasă, mă, îşi făcu el curaj. E săraci oamenii, dar ce, noi suntem mai breji? Nu trebuie să cânte cineva şi la nunta lor? Omul a dat banul... ce-mi pasă mie? Nu-i nicio ciorănie. Ţi-am dat arvună, aşa că... dă-i bătăi!

De după casă, într-un costum albastru, cu pantalonii din sus de glezne de sub care se iţeau nişte şosete roşii, apăru mirele c-o plasă de păianjeni pe cap pe care se tot străduia s-o dea jos.

- Ei, bine aţi venit! Ia urcaţi, până una alta,  colea pe prispă şi încălziţi tromboanele! Mai, încolo, om vedea...

- Şefule, zise Fane cu jumătate de gură, dă ceva la băieţi să ungă instrumentele şi să cânte mai cu spor...

Cap de cal îl săgetă scurt cu privirea şi-i spuse:

- Mă confunzi! Cum vine asta? Nici n-aţi venit bine-n bătătură şi cereţi de băut şi de mâncat? Nu ne-am înţeles să vă umplu maţul.  Treceţi la cântat! Da, să cântaţi să audă şi moş Surdu, că altfel, schimb placa cu voi.

Fane Bidirel s-a pleoştit dintr-o dată. La orice s-a gândit, dar că n-o să le dea la nuntă nici măcar apă să bea, nici nu i-a trecut prin cap. Şi le ghiorăiau maţele băieţilor în draci, în vreme ce se uitau la el cuprinşi de foame şi de sete. Şi din fundul grădinii, de unde trebăluiau babele, venea un miros ucigător de carne fiartă.  Neavând încotro, s-au pornit pe cântat. Dar ce cântat! Mai mult a jale şi durere, de ziceai că la casa lui Calangiu, că aşa îl chema pe socru-mare, murise toată familia. În răstimpuri, din norul de fum şi abur ce învăluia ceaunul din fundul grădinii se auzea câte-un chirăit de babă, de ziceai că o sugrumă cineva:

- Hii! Hiii! Hiiii! Trăiască ginericăăă!

Muzicanţilor aproape că le-ngheţase sângele vine şi li se lipeau muştiucurile de buze, în vreme ce privirile lor disperate căutau o salvare cât de mică din iadul în care intraseră. Ba, la un moment dat, tifonul zoios ce atârna în faţa uşii s-a dat iute la o parte şi din dosul lui a apărut mireasa. Sfinte Sisoe! Lui Fane i-au amorţit buzele şi nu le mai putea aduna nicicum pe muştiucul trompetei. La multe nunţi cântase la viaţa lui, dar aşa ceva nu mai văzuse încă: era mare cât un dulap, cu o rochie de-o culoare nedefinită, mai mult un alb spre gri, c-o faţă mult asemănătoare cu-a mirelui, de ziceai că sunt fraţi. De sub voalul adunat pe-o coroniţă de floricele gălbui şi mototolite, ieşea rebel un smoc blond şi creţ. Şi-avea nişte buzoaie vopsite roşu aprins, de ziceai că acum scăpase de la mâncat un hoit. Când a dat cu ochii de muzicanţi a început să le zâmbească galeş, făcându-i din ochi celui mai tinerel. Fane Bidirel, când a văzut-o, a înlemnit:

- Arsenal! Să nu vă puie dracu să vă luaţi de urâta asta, căşi-aşa suntem blestemaţi.

De regulă, când mai cântau la câte-o nuntă, lăutarii se mai retrăgeau cu câte-o tinerică să-şi odihnească glasul prin dosul vreunei şuri.

Au tot cântat pănă spre seară, în speranţa că înainte să vină mesenii, mirele-cap de cal o să se-ndure şi-o să-i pună la masă aşa cum se cuvenea. Când şi când îşi mai aruncau ochii către cortul aproape terminat, încercând să afle unde or să fie aşezaţi cu formaţia. Probabil că încropiseră ei un fel de estradă, să-i vadă tot poporul...

Într-un târziu, apare şi ginerică, aşa cum se aşteptaseră. Era însoţit de un zdrahon care, asemeni tuturor celor pe care-i întălniseră până acum, târa după el un picior. În mână avea ditamai toporul pe care-l rezemă de agud.

-Ei, zise mirele apropiindu-se de formaţie. Gata cu odihna! De-acum cântăm şi-l dicstrăm pe Firică! Adică, eu! E nunta mea şi o dată-n viaţă sunt cineva: sunt bărbat! Aşa că, voi, fuga marş, la copac!

Fane Bidirel, crezu că nu aude bine, că-i o glumă, acum înainte să le dea de mâncare. Ochii de viezure se subţiară ca o lamă de cuţit şi se aţintiră reci asupra celor patru lăutari:

- Nu glumesc deloc! Sus, în copac, cu tot cu instrumente, că altfel, unchiu e taaaare nervos şi are un topooor!

Între timp au venit mai aproape şi ceilalţi şontorogi care se puseră pe râs şi pe-un fel de schelălăit, de parcă erau toţi scăpaţi de la balamuc. Feţele tuciurii ale muzicanţilor dădeau în galben acum şi doar albul ochilor se rostogolea când la stânga, când la dreapta în căutarea unui sprijin cât de anemic. Fane le spuse printre dinţi:

- Executarea, că nu mai ieşim vii de-aici!

 Le trecuse şi foame, şi frică, şi toate. Nu mai simţeau, pur şi simplu, nimic. Îşi luară instrumentele în mânăşi se urcară pe laviţa de lăngă agud, după care fiecare îşi căută loc pe câte-o cracă cât mai aproape de poale. Erau precauţi şi se gândeau că s-or îmbăta demenţii şi doar aşa aveau să scape. După ce şi-au făcut loc care pe unde au putut, mirele şi-a chemat alături ciumăfaia cea blondăşi-a urlat din toţi rărunchii:

- Marşul, că vine meseniii!

Şi, îndreptându-şi privirea către gospodinele ce trebăluiau pe lângă oale:

- Ei, de-amu aduceţi crăpelniţa, că începe petrecerea.

Pe muzica marşului Radetzki, au început să aducă pe mese dinaintea celor câţiva săteni care deja veniseră, farfurii pline cu pilaf. Lângă grămăjoara de orez fiert, se lăfăiau câte un cap cu ciocul căscat şi căte-o zgaraibă cu ghearele chircite. În copac, muzicanţii, cu ochii ieşiţi din orbite, îşi umpluseră muştiucurile de la instrumente cu salivă, scoţând mai degrabă nişte mugete decât o cântare. Numai că nimănui nu-i mai păsa de ei. Mesenii cei şoldii se aruncaseră cu toate forţele asupra străchinilor cu pilaf şi, care mai de care, rodeau şi sugeau din câte-o gheară, de parcă nu mai mâncaseră de câteva zile. De la unul la altul începuseră să circule câteva sticle cu un lichid de-o culoare ciudată, care mirosea de te trăznea a trăscău, un fel de băutură făcută din melasa pe care o primiseră pentru vitele de la CAP.

Pe la două-trei din noapte, nu mai era unul în picioare. Cu ultimele puteri, Fane Bidirel le făcu celorlalţi semn să coboare din agud şi s-o taie peste câmpuri, unde-or vedea cu ochii. Încet, ca pisicile, coborâră unul căte unul, în vreme ce încă mai suflau în instrumente şi, când se văzură ieşiţi pe poartă, o rupseră la fugă cuprinşi de disperarea morţii ce le stătuse atât de aproape în acea noapte de pomină. Unul din vecini, pe care nu reuşise băutura să-l pună la pământ, alături de ceilalţi, când văzu umbrele lăutarilor ce se topeau în ceaţa care învăluise haturile, strigă-n bătaie de joc:

 

- Ie-pu-rii, băăăă! Puneţi mâna pe ei, băăă! Şo! Nea, Griveica! Nea!

 

 

Cenaclu Literar: