Margaret Atwood - Povestirea Cameristei

Margaret Atwood - Povestirea Cameristei

               Pe măsură ce parcurgeam paginile romanului Margaretei Atwood, un sentiment de deja- vu mă stăpânea şi parcă nu mai simţeam nici o plăcere în a lectura în continuare. Povestirea scrisă la persoana întâi a primit premiul The Governor General’s Award, fapt care i-a adus şi recunoaşterea talentului autoarei dincolo de graniţele Canadei. Naratoarea, care este în acelaşi timp eroina principală a povestirii, tânăra Offred în vârstă de 33 de ani a pierdut absolut totul în momentul în care s-a schimbat regimul. Avea o mamă, un soţ, o fetiţă despre care nu mai ştia nimic, din momentul în care a ajuns în posesia Comandantului Fred. Acţiunea se petrece în Republica Galaad, republică nou- instalată după ce regimul anterior fusese răsturnat. Este o nouă Americă imaginată de Margaret Atwood foarte asemănătoare regimurilor totalitare prin care ţările din Răsăritul Europei au trecut deja. Pornografia care fusese elementul declanşator al revoluţiei a fost scoasă în afara legii, criminalitatea eradicată, centrele universitare transformate în centre de reeducare, hrana raţionalizată, rugăciunile obligatorii, iar a gândi, imaginaţie, a te îndoi au devenit imposibile. În Republica Galaad femeia „este salvată de abuzurile” din secolul XX şi este transformată într-un simplu obiect sexual. Existau şase categorii de femei: Soţiile Comandanţilor, care nu aveau nici-o responsabilitate decât aceea că o dată pe lună participau la ritualul însămânţării Cameristelor; Cameristele, tinere fertile care trebuiau să procreeze fiind însămânţate doar de Comandanţi; Marthele care se ocupau cu creşterea copiilor; Mătuşile care nu fuseseră căsătorite niciodată şi care administrau Centrele de Reeducare; Econosoţiile, femeile bărbaţilor mai săraci care aveau în responsabilitate familiile lor şi Nefemeiele condamnate să-şi petreacă viaţa în Colonii, sclave care nu puteau procrea şi care erau considerate rebuturi umane. Fiecare categorie de femei purta o anumită culoare: albastru pentru Soţii, verde pentru Marthe, iar Cameristele purtau roşu, culoarea vieţii. Şi bărbaţii republicii Galaad erau organizaţi în anumite structuri. În vârful ierarhiei erau Comandanţii, cei care guvernau-preoţii, ofiţerii. Apoi erau Gardienii care se ocupau cu paza . În sfârşit mai erau Îngerii adică, noua armată .

 Tinerele Cameriste îşi duceau existenţa într-un decor simplu, sărăcăcios „ Acest gen de lucruri le sunt pe plac: artă populară arhaică, lucrată de femei în timpul lor liber, din materiale ce nu se mai pot folosi.”

 

           Paradoxal, singurul lucru care-o ţine în viaţă este rememorarea vieţii dinainte de instaurarea regimului totalitar, deşi gânditul nu putea decât să-i facă rău. Cei care le păzeau nu se temeau de fuga lor ci de evadarea gândurilor, de impulsul lăuntric către libertatea spiritului. „Ca şi alte lucruri, gânditul trebuie raţionalizat acum.Gândirea îţi poate micşora sorţii de izbândă şi eu am intenţia să supravieţuiesc.”

              Offred purta veşmântul roşu aşa cum purtau toate Cameristele, făpturi devenite simple receptacule. Făcea parte din grupul celor ce trebuiau să procreeze. „Marthele nu trebuie să fraternizeze cu noi.” Soţia Comandantului, Serena Joy fusese soprană într-un cor ce cânta muzică religioasă, apoi începuse să ţină discursuri despre familie, despre sacrificiul pentru binele comun. „Acum nu mai ţine discursuri. Nu mai vorbeşte. Stă acasă dar nu pare să-i priească. Cât de furioasă trebuie să fie, acum că i s-a dat crezare.” Fusese activistă şi acum ajunsese Soţie. O femeie înfrântă, de care nimeni nu mai avea nevoie pentru că: „Galaad  se află în interiorul fiecăruia”.

„ Sunt mai multe feluri de libertate , zicea Mătuşa Lydia. Libertatea să faci un lucru şi cea de-a fi eliberat. În vremurile anarhiei exista şi libertatea de-a face diverse lucruri. Acum am fost eliberate. Să nu subestimaţi acest tip de libertate.”

             Mâncarea e pe cartelă şi se stă la rând. Apariţia unui grup de turişti japonezi, printre care şi femei îmbrăcate occidental trezeşte amintirea vremurilor în care şi ele se simţeau femei. Offred împreună cu altă Cameristă ajung la Zidul care împrejmuie Galaadul unde sunt spânzurate în cârlige, cu saci traşi peste cap, cadavrele celor care cândva fuseseră doctori . Acum fuseseră turnaţi ori se descoperise la cercetarea arhivelor că provocaseră avorturi.

              La obiecţia că unul din personajele care apar în romanul O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, este supus treptat degradării, dezumanizându-se Soljeniţân răspundea: „E un lucru extrem de important. Cel care nu se tâmpeşte în lagăr, care nu-şi abrutizează sensibilitatea, piere. Eu însumi aşa m-am salvat. Mi-e groază să-mi privesc fotografia făcută când am ieşit din lagăr. Acolo sunt cu vreo 15 ani mai bătrân decât sunt acum. Şi eu am fost tâmp, stupid, mintea îmi mergea greu. Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aş fi clătinat în sinea mea, dacă aş fi dat frâu liber nervilor, dacă aş fi exagerat tot ce mi se întâmpla, cu siguranţă aş fi sucombat.” Tot astfel şi eroina cărţii ştie că nu trebuie să se lase impresionată de nimic. Pentru  supravieţui trebuie să te străduieşti să ignori totul începând cu amintirile până la gândurile ce-ţi dau târcoale uneori.

               Noaptea îi aparţine. Este singurul timp în care poate să zacă cu ochii închişi şi-şi poate aminti de zilele de altădată. Îşi aminteşte de mama cum o îndemna să ardă cărţi, reviste, orice material subversiv care ar fi amintit de libertatea de exprimare. Aşa începuse toată nebunia, cu acele manifestaţii ale feministelor. Îşi aminteşte de mirosul de pâine coaptă din bucătărie, devenit acum un miros provocator, subversiv; de alte bucătării-de bucătăria în care mama gătea, de bucătăria în care ea era stăpână şi gătea . Era liberă. Nu nu era bine să lase acel miros să-i răscolească amintirile.

Nolite te bastardes carborundorum”( nu-i lăsa pe ticăloşi să te doboare) este incripţia găsită pe podeaua camerei, semn că înaintea ei stătuse altă tânără şi lăsase aceste cuvinte zgâriate pe podea aşa cum puşcăriaşii din lagăre lăsau un semn zgâriat pe perete.

             E dusă la control ginecologic. Medicul are putere de viaţă şi de moarte asupra lor. Îi propune s-o însămânţeze el însuşi. Trupul a devenit un element de care depinde viaţa în mod absolut- un simplu recipient în care trebuie să rodească altă viaţă. După primul şoc pe care-l simţeau în Centrul Roşu, femeile trebuia să devină letargice pentru a supravieţui. Aici s-a reîntâlnit cu Moira, prietena ei din tinereţe.

Zilnic exista Ora Depunerii de Mărtuirii- Ora reeducării, când era mult mai bine să inventezi , să MINŢI că ţi s-au întâmplat anumite lucruri pe care apoi să le regreţi. Una dintre fete, Janine, a povestit despre un viol în grup în care vinovata principală nu putea fi decât ea. Acum trebuia să regrete, să plângă aşezată în genunchi în faţa tuturor , în timp ce colegele ei o blamau.

               La prânz Comandantul se întâlnea cu Soţia , cu Marthele şi cu Cameristele în Salon pentru a face lectura Biblică:”...ni se citeau Fericirile. Fericiţi fie ăştia, fericiţi fie ăilalţi. Ni le puneau pe un disc , citite de o voce bărbătească. Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia cerurilor, Fericiţi cei milostivi. Fericiţi cei blânzi. Fericiţi cei ce tac. Ştiam că a fost inventată partea aia, ştiam că nu e aşa, dar nu aveai cum să verifici. Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi. Nimeni nu spunea când.”

                Şi în tot acest mecanism dezumanizant eroina încearcă să-şi păstreze feminitatea. E semnul speranţei. Faptul că zilnic ascunde câte o bucăţică de unt pentru se unge pe faţă, crema şi parfumurile fiind interzise.

                  Gândul care-i revine obsesiv este cel care se îndreaptă către fetiţa sa de care fusese despărţită cu brutalitate. Din momentul în care Comandantul începe să încalce regulile, Offred simt că are o oarecare putere de seducţie asupra lui şi se gândeşte mai mult la propria persoană. Îşi aminteşte de hainele ei, de machiajul ei, de patul ei, de baia ei, de bucătăria ei. Lucruri şi locuri care îi dădeau stabilitate.

                   Un moment inedit este acela în care Offred descrie grădina Serenei, lucru rar într-o lume în care culoarea dominantă era cenuşiul. „Grădina asta a Serenei, gândea Offred, are ceva subversiv, îţi dă senzaţia că unele lucruri îngropate în pământ izbucnesc în sus, ţâşnind fără cuvinte în lumină ca şi cum ar spune: Orice e redus la tăcere va face larmă ca să fie auzit, deşi în tăcere.” Parfumurile, culorile, până şi Soarele sunt elemente subversive. Subversive sunt şi revistele de modă pe care Comandantul i le arată Cameristei .

                      Galaadul e înconjurat de un zid lângă care se află Clădirile în care locuiesc Ochii. Regimul totalitar a confiscat orice urmă de libertate. Până şi pe Dumnezeu. Pe frontispiciul Casei de Rugăvaganţă scrie: „DUMNEZEU E O BOGĂŢIE NAŢIONALĂ.” Ca-n orice regim totalitar ipocrizia este principalul element pe care se sprijină atât relaţia dintre conducători şi supuşi cât şi relaţiile dintre supuşi. Toată această dezumanizare la care este supusă femeia se petrece în numele Binelui şi al protejării ei în faţa agresiunii celorlaţi, în faţa tentaţiilor.

Unul dintre cele mai tensionate momente este momentul execuţiei celor trei tinere care încercaseră să evadeze, urmat de linşajul paznicului.

                   Povestirea cameristei este o parţială transcriere a lucrărilor celui de-al doisprezecelea Simpozion de Studii Galaadeene ţinut la 25 iunie 2195. La două sute de ani de la evenimentele descrise, vocea lui Offred clară şi limpede-venită dintr-un timp în care se vorbea doar în şoaptă- stă mărturie şi încearcă să reconstituie în acelaşi timp istoria trecută. În sprijinul ei vine vocea auctorială care confirmă cele petrecute pentru că:” este imposibil să relatezi un lucru exact cum a fost pentru că ceea ce spui nu poate fi niciodată exact, totdeauna trebuie să laşi câte ceva deoparte, sunt prea multe părţi, aspecte, nuanţe, tendinţe opuse; prea multe gesturi care ar putea însemna una sau alta, prea multe forme ce nu pot fi niciodată descrise complet, prea multe arome, în aer sau pe limbă, prea multe jumătăti de culoare, prea multe…“.

                  În romanul Negocierea cu moartea, autoarea încearcă să răspundă la întrebarea:„Cui se adresează autorul?”Pentru cititorul care nu este El, ci eşti Tu. Pentru tine, dragă Cititorule. Pentru cititorul ideal care poate fi oricine – orişicine – deoarece actul lecturii este întotdeauna la fel de singular ca şi actul scrierii. » «Draga Tu“ spune şi Offred, pur şi simplu Tu, fără nici un nume. Dacă adaugi un nume, tu se leagă de lumea faptelor, ceea ce e mai riscant, mai hazardat: cine ştie care sunt şansele tale de supravieţuire acolo? Voi spune doar tu, tu ca-ntr-un cântec vechi de iubire.“

              Evocarea este la persoana întâi şi pendulează între un prezent narativ al traiului în izolare din casa Comandantului Fred şi trecutul nu prea îndepărtat de când eroina încă mai are amintiri. Dar gândul îi zboară către un posibil viitor în libertate către o viaţă normală: „Tânjeam după viitor”, spunea Offred.

 

 

Cenaclu Literar: