Enrique Iglesias zbiară din difuzoare cât îl ţin bojogii. Tinerii din autobuz îşi mişcă uşor capul în ritmul muzicii, babele se abţin să comenteze.
Car după mine o sacoşă de mere. Un lucru obişnuit, nu? Mere roşii, ionatan, dulci-acrişoare. 2 lei kilogramul. Ieftine şi bune. Bărbatul care mi le-a vândut în piaţă avea ceva ciudat, însă. Punea merele pe cântar numai cu mâna dreaptă. La început, am crezut că are doar o mână, sau că era lovit la stânga. Dar, oricât de prudent ar fi fost el, am observat, atunci când a luat banii, că din mâneca stângă a pufoaicei de iarnă, îi ieşeau nişte pene albe-gri, ca de gâscă leşească.
Am clipit des, ca atunci când îţi intră ceva în ochi, şi am făcut o figură tâmpă, cu privirea holbată. Bărbatul s-a prins şi mi-a recomandat discreţie, ducându-şi arătătorul la buze. Am înlemnit!
- Să le mâncaţi sănătoasă! a zis el cu gura până la urechi.
Ochii lui erau albaştri şi părul sur. Părea că nu are nici o vârstă. Am luat merele şi m-am învârtit pe la alte tarabe. După vreo zece minute m-am întors cu gândul să-l întreb ceva. Parcă intrase în pământ. Pe locul lui, o babă ştirbă vindea ţelină şi hrean.
Am ajuns la serviciu şi mi-am făcut o cafea. Ziua senină de noiembrie avea ceva înfricoşător. Mi-am spălat din merele cumpărate şi, rând pe rând, am mâncat şase. Eu sunt o mare devoratoare de fructe. Erau atât de bune încât îmi părea rău că mă săturasem. M-am gândit insistent la vânzătorul de mere. Poate-or fi înnebunit şi creştinii de Haloween şi omul nostru o fi venit de la vreo petrecere din asta păgână!
La sfârşitul programului îmi iau sacoşa, mai uşoară acum, şi mă urc într-un autobuz, spre casă.

Muzică din difuzoare. Ritmuri dansante. Ce-ar fi dacă aş lăsa sacoşa din mână şi aş începe să dansez pe culoarul liber pe ritmurile de jazz? Gândul mă duce la un număr de streptease. Bare sunt destule în autobuz... Privesc pe geam oraşul. Luminile spintecă negura serii. Parcă sunt licurici împrăştiaţi ca la un joc de copii. Autobuzul opreşte. Şoferul nervos strigă unei femei: "mişcă-ţi curul de pe scară"! Mă uit pe geam. Clădirea din faţa mea are pereţi roz. Din roz devin albi, apoi translucizi, apoi pereţii dispar.
E un cabinet stomatologic.
Pe scaunul pacientului stă o domnişoară de liceu, frumuşică foc. Este foarte speriată. Ahmed e un medic turc. Pentru ea şi-a deschis cabinet stomatologic, cu termopan şi tot tacâmul. Pe uşa de la intrare stă desenată o măsea cu doi ochi. Copiii mici îşi şoptesc, când trec pe stradă, că acolo este "magazinul de dinţi". Tresar. Pereţii devin iarăşi roz şi autobuzul porneşte discret din staţie.
E o experienţă stranie care începe să-mi placă. Simt un impuls de a-mi freca palmele ca atunci când norocul dă peste tine, dar mă abţin. Sunt totuşi într-un autobuz.

Trecem prin dreptul pieţei. Auzul mi se ascute ca al animalelor de pradă. Văd prin obiecte solide. Pieţarii au plecat. E noapte. Într-un colţ, doi tineri de douăzeci de ani beau cafea fierbinte, din pahare de plastic. Părinţii au lăsat toată recolta de varză în seama lor. Se iubesc de două luni. Cornel o soarbe din ochi. Mioara, o fată volubilă, cu ceva kilograme în plus, este toată un zâmbet.
Au destulă cafea în termos. Cornel a cumpărat deja verighetele. Se anunţă o noapte geroasă. Pe sacii de varză, la lumina lunii, cei doi îşi vor petrece noaptea, îmbrăţişaţi.

Ce legătură are asta cu mine? De ce văd lucruri pe care nu vreau să le văd?

În dreptul autobuzului apare reclama de la "Gogoaşa înfuriată". Vânzătoarea, la 35 de ani, etalează un machiaj strident. Mult albastru, de parcă ar fi servit masa la un local de lux. Prind o frântură de conversaţie:
- Iar m-a bătut boul!
Colega, mai tinerică, o întrebă naivă:
- Şi tu de ce stai?
- Jur că îl omor dacă mai dă o dată în mine!
Masca de machiaj îi camufla vânătăile pe care i le făcuse "boul". Deşi vorbesc în şoaptă, după geamul transpirat, le aud clar. Aş vrea să mă bag în conversaţia lor, dar mă abţin.
- O are pe una! Sută-n mie! continuă ea.
- Mie-n sută! o corectă tinerica.
- Ordinarul! Javra! L-am făcut om şi acu" dă cu copita! Am să-l târâi cu forţa la popă să mărturisească tot ce-a făcut!
- N-o să vrea! Mai bine lasă-l!
- Să-l dau alteia pe tavă? Nici în ruptul capului! Era slab mort, l-am îngrăşat ca pe purcel şi acu" are chef, dihania...

Ferestrele spitalului se înşiră luminoase. Cine ştie câte drame se consumă între pereţii albi? Câte gânduri bombardează tavanul în miez de noapte? Văd roiuri de stele cum se preling pe geamurile saloanelor de nou născuţi.
- Ce-o fi asta? mă întreb.
Muzici divine îmi zumzăie în ureche. Pereţii devin translucizi şi zăresc fuioare de lumină cum se plimbă pe holurile maternităţii.

Motorul autobuzului toarce leneş.

Pe treptele bisericii stau patru tineri. Vorbesc cu preotul. Vor să doneze bani bisericii. Au câştigat la loto sau la alt joc de noroc. Asta n-am înţeles bine! Poate aşa îşi vor primi mântuirea.
Sau vor ocupa un loc mai bun în Rai. Dacă se poate, de ce nu?

Autobuzul opreşte în staţie şi cobor. Merg încet spre casă. Merele ionatan din sacoşa mea sunt din ce în ce mai grele. Par a fi ghiulele de tun.
Le spăl şi le aşez pe un platou. În total sunt zece. Încep să le mănânc unul câte unul. Mă opresc după al treilea. Au gust divin. Aroma lor persistă pe limbă şi în cerul gurii mult timp.

Le privesc pe celelalte şapte. Parcă îmi vorbesc. Am înnebunit de-a binelea sau sunt prea obosită după o zi de muncă?
Pot jura că, atunci când am ieşit din bucătărie, unul a râs cu glas subţire de copil.
Cui pot povesti acest lucru?
Cine să mă creadă?
M-am abandonat unui somn odihnitor în care am visat că zbor prin coroana unui măr. Aerul avea aroma dulce acrişoară a miezului de măr ionatan. Vântul îmi curgea în valuri prin plete şi inima îmi bătea ca un ceasornic nou-nouţ.
M-am trezit din somn cu mâinile amorţite. Am vrut să mi le întind în speranţa că amorţeala va dispărea! În lumina zorilor, din cearşaful galben pai, am scos două aripi, cu pene albe-gri, ca de gâscă leşească.