Recviemul din stepa UN ARTICOL DE MIRCEA IORGULESCU

Recviemul din stepa UN ARTICOL DE MIRCEA IORGULESCU

 

 

Recviemul din stepa

Un articol de MIRCEA IORGULESCU

Cultura literară | | NR. 262 din 25-februarie-2010

 

 

 

 

Poemul „Moartea lui Panait“ a fost scris în 1935 în orașul Orenburg din Ural, unde autorul său, Victor Serge (1890-1947), scriitor francez și dizident sovietic, era deportat din 1933. Cum și când aflase el de moartea lui Panait Istrati (București, 16 aprilie 1935), nu se știe. Manuscrisul original, daca va mai fi existând, se află in arhivele KGB.

A rămas acolo în aprilie 1936, când Serge fusese transportat de la Orenburg la Moscova, iar de aici expediat spre Occident în mare grabă, chiar în seara zilei când ajunsese în capitala sovietica. Era o punere în libertate, deși avea aparența unei expulzări.

Eliberarea lui Victor Serge și permisiunea de plecare din URSS fuseseră obținute cu un an înainte de Romain Rolland, în urma unei întâlniri între patru ochi cu Stalin și a câtorva discuții ulterioare cu Henrih Iagoda, seful GPU, cum se numea în acel timp viitorul KGB.

 

Născut la Bruxelles în 1890, intr-o familie de exilați politici ruși, Victor Serge, dupa numele real Victor Napoleon Lvovici Kibalcici, intrase din adolescență în mișcările de stânga radicală ale vremii.

 Autodidact, poliglot, cu experiența timpurie a marginalității și gust pentru aventură, colaborează încă de la 15 ani la publicații anarhiste.

Venit în Franța, la Paris, în 1909, ia în scris apărarea unei bande ai cărei membri atacau și jefuiau bănci in numele idealurilor revoluționare.E arestat și condamnat la cinci ani de închisoare, plus cinci ani de interzicere de intrare pe teritoriul francez.

 

Eliberat în 1917, se duce la Barcelona, ia parte la insurecția din iulie și se întoarce clandestin în Franța. Este arestat și internat intr-un lagar pâna in ianuarie 1919, când impreuna cu alti simpatizanti ai revolutiei din Rusia este schimbat cu un grup de ofiteri francezi capturati de Armata Rosie.

 

Ajuns la Moscova, aderă la bolșevism și lucrează pentru Comintern, în 1921 fiind chiar numit șef al departamentului propagandă pentru Europa Centrală, funcție în care însă nu rămâne prea multă vreme. Apropiat de gruparea de opoziție comunistă anti-stalinistă al cărei lider era Troțki, va fi tot mai marginalizat după 1923.

 

E folosit ca traducător anonim în franceză al operelor lui Lenin, face și traduceri din literatura sovietică în limba franceză, publică la Paris articole si eseuri despre noii scriitori din URSS. În 1928 este exclus din partid si arestat pentru 36 de zile.

I se interzice dreptul de semnătura în Uniunea Sovietică, nu mai publică decât la edituri și gazete din Franța. În 1932 cere să fie lăsat să plece în Occident, dar cererea îi este respinsă. Un an mai târziu, în 1933, este arestat și condamnat fără proces la trei ani de deportare în Ural.

La Paris se constituie „Comitetul pentru repatrierea lui Victor Serge“, compus din scriitori și publiciști de stânga francezi și belgieni. Fără să facă parte din acest comitet, Panait Istrati participă și el la campania de presă pentru obținerea eliberării lui Serge.

 

Istrati și Serge se cunoscuseră în toamna anului 1927, la Leningrad (fost Petrograd, fost Sankt-Petersburg, azi revenit la denumirea inițială).

 

Invitat în URSS cu ocazia sărbătoririi a zece ani de la victoria revoluției bolșevice, Istrati descoperă însă „rahatul împietrit al prezentului“ sovietic, cum avea să scrie Maiakovski peste trei ani, în ultimul lui poem, înainte de a se sinucide. Unul dintre cei care l-au influențat și stimulat pe Istrati să se distanțeze critic de regimul stalinist a fost Victor Serge. Legăturile dintre ei au fost atât de strânse încât in 1928, când Serge fusese arestat prima dată, Istrati a intervenit, și cu succes, la GPU pentru a fi eliberat. „Afacerea Rusakov“, cel mai șocant capitol din „spovedania“ lui Istrati despre URSS, se referă la persecutarea familiei socrilor lui Serge.

 

Volumul al doilea, „Soviets 1929“, din trilogia „Vers l’autre flamme“, publicată de Panait Istrati după întoarcerea din URSS, îi aparținea de fapt lui Serge. Există date dupa care, în februarie 1929, când Istrati a plecat din Uniunea Sovietică, în corsajul iubitei lui de atunci, care îl însoțise în voiaj, ar fi fost ascuns manuscrisul cărții lui Serge. Fapt este ca în „Memoriile unui revoluționar“, lucrare apărută postum (ed. I, Editura Seuil, 1951), Victor Serge îl caracterizează pe Istrati drept „un refractar înnăscut“ și mărturisește că „în parte“ a supraviețuit și „grație lui“.

Ajuns la Bruxelles, dupa ce scăpase miraculos din Gulag, Victor Serge a reconstituit din memorie la 24 decembrie 1936 poemul „Moartea lui Panait“, al cărui manuscris împreuna cu alte scrieri îi fusese reținut la plecarea din URSS. În 1937, l-a oferit soției lui Nikos Kazantzakis, Eleni Samios, ca prefața la brosura scoasa de aceasta in Chile, „Adevarata tragedie a lui Panait Istrati“ („La Verdadera Tragedia de Panait Istrati“, Santiago de Chile, 1938). Textul dactilografiat, cu modificări manuscrise facute de Serge, i-a fost transmis de Eleni Samios in 1982 lui Jean Rière, îngrijitor devotat si competent al mai tuturor edițiilor apărute pâna acum din opera lui Victor Serge.
În Europa, poemul a fost publicat prima dată într-un „caiet“ de 64 de pagini, scos în noiembrie-decembrie 1938 sub titlul „Résistance“ de revista pariziană „Les Humbles“.

Sub un nou titlu, „Pour un brasier dans un désert“, această culegere a fost reeditată în 1982, la Paris (ed. Maspero). În 1998, sub îngrijirea lui Jean Rière, autorul unui substanțial corp de note istorice și bibliografice, a fost publicată o ediție probabil completă a poeziilor lui Victor Serge („Pour un brasier dans un désert“, Ed. Plein chant, 256 pag.). Informațiile despre poemul „Moartea lui Panait“ de aici le-am luat.

Există și doua traduceri în româna. Una apăruta în Franța, în 1939, într-o marginală revistă bilingvă franco-română („Aristocrație“), scoasă pe cheltuiala proprie de un personaj bizar, Ion Căpățână („Capatana“ pentru francezi), într-un sat din departamentul Oise, la nord de Paris. Anarhist, esperantist, emfatic istratofil cvasi-mistic, inamic înverșunat al „plutocrației“ și admirator, în martie 1941, al tineretului german, japonez și din Balcani, susținător al „artei în slujba poporului“, pare-se că și un fel de ecologist avant la lettre sau măcar vegetarian (locuia într-o cabană, într-o pădure, și ar fi murit pe la începutul anilor 1940 intoxicat cu ciuperci veninoase), Căpățâna va fi folosit textul apărut în culegerea „Résistance“ din 1938. Menționată de Jean Rière în notele ediției lui, traducerea făcută de Ion Căpățână mi-e necunoscută.

Cealaltă a fost publicata la București, în revista „Secolul 20“ (nr. 8-9-10, 1984, pag. 101-103), sub semnătura lui Mugur Popovici. Nu se precizează dupa ce s-a făcut traducerea (ediție, revista etc.), iar despre autor, Victor Serge, nu se spune absolut nimic.

Mai rău, din motive necunoscute vreo douazeci și ceva de versuri au fost deplasate de la jumatatea poemului la sfârșit, iar sfârșitul se află undeva la mijloc, în așa fel încât această traducere are involuntar aerul unei epigonice picturi post-Picasso, ce înfațisează personaje cu ochii puși pe burtă și labe de picior crescute pe frunte.

Versiunea mea ar fi prin urmare a treia în limba româna. Nefiind însă traducător de profesie și cu atât mai puțin traducător de poezie, mi-am luat libertatea de a fi mai mult exact decât „artist“. Iată ce a ieșit:

 

 

 

 

Victor Serge - Moartea lui Panait,

 

 

 

Sfârșit – sfârșita Mediterana, sfârșit Parisul, sfârșit, sfârșit,
sfârșit acest colț de Alexandrie unde era să mori de foame,
de holeră,
de disperare,
–  dar știi oare din ce crăpi?

Sfârșit – aventurile, buzele negre și ochii aurii
în fundul lupanarelor, în porturi,
în adâncul nopților.

Sfârșit – ispitele amare
și amețitoare
ale mării.
„Andros“ o ia spre Pireu,
„Santa Mercedes“ spre Brindisi, spre Indii,
spre Insulinda,
iar tu, tu rămâi, însetat și trist și fără un chior pe marginea unui pat de hotel
unde pe sâni a caror lumina de lună mâinile tale o mângâie
plutesc negre cosițe…
Te sfădești și-ți place, e idiot poemul vostru,
Angélique, Geneviève, dragă, dragă curviștină…

Sfârșit – femeile, inocentele, supusele, căitele,
trădatele, abandonatele,
iertatele
și cele atât de pur iubite! – Și doar dorite, servitoarele
de la hanul din Lacu Sărat…

Sfârșit – mâncărurile ardeiate și acest vinișor negru puțin cam aspru
pe care-l beam stând la povești între haimanale…
Dar poate ca erau drepți între oameni,
dar poate că erau sfinți,
prietenii
de la micuța cafenea din Brăila
unde tâlhari cu șalele vârtoase făceau contrabandă
sub firma „Paradis“?

– Nici unul, știi, nici unul, nici unul
Nu l-ar fi lăsat pe altul prins în plasă.
Nu erau scriitori. –

Sfârșit – cărțile pe care le admiri
ca în copilărie pietricelele
minunate
culese pe țărm,
urcate din adâncul mării…

Sfârșit – cărțile pe care le scrii…
Și manuscrisele, Dumnezeule! cei care nu scriu nu știu ce-i asta
și cum poți să te saturi de ele!

Paginile vândute, paginile pierdute, adevărul, falsul,
aceasta grămadă de minciuni mari si mici, toate aceste cuvinte
care sunt capcane, surogat, vrăjitorie, –
și legenda!
Tristele pagini de care îți e rușine că le-ai scris
Și cele pe care n-ai reușit să ți le smulgi din creier…
Paginile obositoare, descurajante, epuizante și dintr-o dată vii
în care se cambrează Neranțula, mai frumoasă și mândră de ea însăși și mai
fericită să trăiască în ele decât în viața adevărată – în care Neranțula pleacă, legănându-și șoldurile, și se aruncă în Dunăre
în plină zi,
o, dalbă înotătoare, îndragostită de apă…

Inima inimii oamenilor eruptă în opera ta.
Se mai vinde încă toată această hârtie tiparită
la Rieder?

Sfârșit – insulta,
N-ai fost cruțat deloc.
S-au hrănit din burdușirea ta cu insulte până ai murit si chiar după aceea.
Și astfel
mulți au mâncat datorită ție mai bine decât tine.
Au spus că ai trădat, că te-ai vândut, sărmane prieten!
Tu, fidelul, tu să-i trădezi pe toti acești negustori de fraze,
Tu, vândut, tu, care n-aveai nimic de vânzare, de nevândut tu însuți!
Zăceai pe tăieturile tale din ziare asemenea lui Iov pe gunoaiele lui,
scuipându-ți lent ultimul rest de plămân
în fața acestor mercenari de presă,
laudători ai masacrelor profitabile,
profitori ai revoluțiilor desfigurate…

Sfârșit – pâna și dorința de a muri
când nu mai sunt decât ticăloși în această vale a plângerii publicitare.
Cândva te rataseși pentru că prea mult ai iubit pământul.
Ți-a rămas din asta o cicatrice la nivelul carotidei
iar sinuciderea te împiedica să porți gulere tari.

Ultimele tale pagini neterminate se despart de tine
ca un zbor de porumbițe,
umbră și cenușă, întoarceți-vă în umbră, întoarceți-vă în cenușă –
ai vrea să hohotești de plâns, dar nu e cu putință, să hohotești de plâns, glumiți, desigur!

Te poticnești, pietrele fierbinți ale drumului cedează sub pașii tăi,
– sprijiniti-ma, gratioaselor! – sprijiniti-l, gratioaselor, sprijiniti-l,
cerul orbește, ah, ce sfâșiere!
Pleci între două zeițe, ele te asigură, ele te duc,
consolatoare:
singuratatea, prietenia.

N-am să te mai văd trecând din cameră în cameră
mestecându-ți gândurile amare
în ceașca ta de cafea amară.
N-am să-ți mai potolesc furiile vehemente.
N-am să-ți mai vad mâinile vânoase de balcanic,
marea-ți gură îmbracată în aur,
nasul de adulmecător, ochii de șiret copil bătrân,
cinic printre răufacători…
Și nu vom pleca în Provence, cu rucsacul, să facem fotografii
ca la douazeci de ani,
gratis pentru cea mai frumoasă și pentru nebun, pentru logodnică și anarhist…
Erau vremurile frumoase.

Atât de des am respirat noaptea gândindu-mă la tine
încât astă-seară, în acest deșert, mă simt mai aproape de tine
decât de cei vii.
Aceleași vânturi trec peste stepa mea și peste Bărăganul tau,
aceleasi uragane…
Carul Mare strălucește în fereastra mea, iar în spatele casei se întinde
câmpia, atât de pustie și vastă încât parcă e sfârșitul pământului,
o femeie tânară doarme acolo în oboseala muncii și liniștea harului.

Tristețea proaspată a morții tale mă tulbură și mă înseninează.
Acesta e mormântul tău și va fi al meu și este deja al nostru,
viața noastră continuată.

Ascult pentru tine
ce liniște luminoasă cade peste vacarm.

 

 

Osrenburgt, 1935