Ion Creangă

Ion Creangă

 

 

 

Mi-a ajuns la ureche un zvon cum că Ion Creangă ar fi un scriitor desuet și că ar cam trebui să fie izgonit din manualele învățăceilor autohtoni pe motiv că ar fi prea lipsit de semnificație pentru mințile lor sclipitoare. În plus, este și tare plicticos. Mde! Copiii noștri  au alte jocuri acum. Nu mă mir de vreme ce alde birocrații care scot manuale pe bandă rulantă după principiul ”banul să iasă”  nu prea mai au timp să citească astfel de fleacuri. Timpul lor este ocupat cu probleme mult mai importante de natură politică și economică (de tarabă). Cu jumătate de glas, mai argumentează dumnealor că așa cer părinții să ușureze munca odraslelor. Vor fi cerând părinții cei grijulii, dar școala nu-i lăutărie să dai manele cu dedicație, la cerere. Și-apoi dacă și Eminescu abia se mai ține prin câteva pagini de manual cum să mai ai pretenția să-l vezi și pe tovarășul lui de taifas? Am văzut undeva niște comentarii făcute de ”produsele finite” ale școlii românești în care prietenia  dintre cei doi mari scriitori nu putea să fie decât de natură sexuală. Până la acel capitol al științei de carte ajunseseră onor învățăceii, probabil, ghidați de unii dascăli cu vederi mai mult decât liberale.    

 Te și miri ce-o fi găsit franțuzul de Jean Boutiere la Ion Creangă ori atâția critici  români de valoare care s-au aplecat asupra operei lui. Sau ce să se fi întâmplat cu părintele de la Rohia (Nicolae Steinhardt) să-l pună în galeria marilor scriitori de teapa lui Dickens și Proust? E lesne de înțeles că numai cei câțiva ”avocați” pe care îi voi alege să pledeze cauza unui scriitor de valoarea lui Ion Creangă n-au umblat pe la înaltele școli pe la care s-au rătăcit ”făcătorii de manuale”, contemporani nouă, și nici găștile de birocrați  cu maldăre de doctorate la purtător care au puit în sistemul de educație românesc.  Dar un hermeneut precum Vasile Lovinescu care pune într-o altă lumină basmele, câteva povestiri și cimiliturile din Abecedarul lui Creangă ce-o fi găsit la e?

Iată o întrebare pe care nu și-o pun mulți cititori: de ce s-o fi simțit dator și chiar  a fost nevoit, învățătorul Ion Creangă să conceapă el însuși un Abecedar pentru uzul copilașilor pe care îi dăscălea de ceva vreme? Ei, vă spun eu. Tocmai pentru că erau aceleași năravuri și pe vremea lui- ”făcătorii de manuale” și birocrații din sistemul de educație erau atât de apropiați de școală pe cât Griva de iepure.

De unde să mai știe  toți acești ”luminați” și ”luminători” că bunul învățător  a predat copiilor săraci din  mahalaua Păcurarilor, din  târgul Ieșilor,  până când a fost chemat  la ceruri. ”Ca institutor  era iubit de copii, căci era șăgalnic și bun la inimă.” (Grig. I Alexandrescu).  Multe din scrierile lui au fost publicate în ”Convorbiri literare”, după ce au fost trecute prin furcile caudine ale junimiștilor, apoi, au fost tipărite în broșuri la Cernăuți și răspândite în Bucovina și în Transilvania.

  Și de unde să știe acești trepăduși politici că Ion Creangă ”a fost decorat în 1878 cu medalia Bene Merenti clasa a II -a pentru lucrările și publicațiunile sale didactice, iar la 1883 i s-a conferit gradul de Cavaler al Ordinului Coroana României.” (Grig. I. Alexandrescu)  Din prea mare modestie, aceste decorațiuni nu le-a purtat niciodată.

Cei ce vor să-l scoată pe Ion Creangă din manualele școlare nu sunt nici primii nici ultimii dintre cei limitați, lipsiți de cultură și de bun-simț care au ajuns la catedră. Îmi amintesc, cu mare obidă, o discuție avută cu o fostă profesoară de limba și literatura română care nu pricepea neam ce atâta importanță are Ion Creangă că ”doar a furat și el niște basme rusești și le-a prelucrat în graiul moldovenesc.” Sărmanul Creangă,  răspopit de un cler ipocrit, nedreptățit de mulți dintre confrații lui, dar și apreciat de alții, precum Eminescu și Maiorescu, a dus viață de Apostol în hudița  Țicăului împărțind binele în stânga și în dreapta, mai ales printre cei nevoiași.

Spune Nicolae Steinhardt: ”Am recitit de curând Amintirile precum și studiul consacrat lui Creangă de Vladimir Streinu în vol. III al Istoriei literaturii române (editura Academiei, 1973). Ca și mulți alți comentatori, Streinu se referă la Homer, Rabelais, Sterne și Anatole France. Autorii cel mai des citați în conexiune cu Ion Creangă. Homerism? Se întreabă criticul. Făurire artistică sau mărturisire sinceră? Rapsodism? Poporaneitate? Toate formulele acestea nu-l mulțumesc și-n cele din urmă preferă soluția raportării la jovialitate și voie bună. Acestea două m-au purtat cu gândul (și inima nu contest) la creatorul Documentelor postume ale Clubului Pickwick. (.. )Puțin mai târziu mi s-a dezvăluit o altă apropiere a lui Creangă de Marcel Proust. (...) Voie bună și jovialitate, da, găsim din belșug și la Dickens și la Creangă. Dar altceva e mai profund caracteristic amândoror cărți: Amintiri și Clubul Pickwick; altceva le trece în rândul operelor clasice ale literaturii universale. (...) O carte paradisiacă! Iată ce-i capodopera lui Dickens (ea, nu David Copperfield, ea, absolut superioară tuturor celorlalte, mozartiană, parcă desferecată din spațiu și timp, recunoscută ca atare și așezată alături de Don Quijote de către Dostoievski, cinstită fie-i pomenirea). Iată ce sunt, mai presus de orice alt calificativ, și Amintirile lui Creangă. Și aici la fel ca în romanul lui Dickens, voia bună nu e un simplu simțământ (minor), e generală, neîntreruptă și metafizică, iar naratorul, rudele, consătenii, colegii, dascălii, prietenii, potrivnicii lui dau impresiua de a fi încă de pe acum, pe acest pământ, în rai!”

Așadar, dincolo de diferențele de mediu și de mentalități, în esență, Creangă este foarte apropiat de Dickens. Dar pe  rafinatul Proust cum să îndrăznim să-l punem alături de ”țărăniile” lui Creangă?

 Și răspunsul ni-l dă tot Nicolae Steinhardt: ”Amintirile nu sunt și ele decât tot o căutare a unui timp pierdut, o strădanie de reînnoire a epocii Nevinovăției, Neirosirii și Netulburării. Da, mediul și circumstanțele sunt într-adevăr cu totul altele, mai degrabă opuse decât felurite; nu însă înțelesul facerii literare. Din perspectiva aceasta se vădește ceea ce s-ar putea numi consangvinitate mintală. În loc de ”Longtemps je me suis couche de bonne heure” avem în textul român: ”Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele...”

Aflați la mare distanță Nică a lui Ștefan a Petrei și rafinatul copil parizian sunt în căutarea aceluiaș fir al Ariadnei care să-i poarte către Paradisul pierdut.

”Creangă, Dickens Proust: trei artiști deopotrivă de gravi- repet, insist- în operele lor capitale, fie ele jucăușe ori adânc melancolice.(...)

 Timp pierdut, paradis pierdut, condiție paradisiacă irosită, refăcută, regăsită...Toate pe acest pământ zămislitor nu numai de realitate ci și de închipuiri, de vise, de regrete, de artă infinit multiplicatoare de realități... Am fi nedrepți cu Ion Creangă, și rudimentar neînțelegători, dacă i-am surprinde voia bună,  jovialitatea, ataraxia, tipicurile stilistice și lexicale (țărăniile) altundeva decât pe tărâmul magic unde sunt căutate, rătăcite, reînviate și trecute în nestricăciune prin omeneștile noastre paradisuri naturale.”

Și pentru că hermeneutica lovinesciană asupra operei lui Ion Creangă cere un dram de inițiere, iată, o scurtă interpretare a snoavei ”Povestea unui om leneş”, text ce aparţine literaturii didactice şi moralizatoare răspândită la toate popoarele.

În ”Învăţătorul copiilor”, ediţia din 1871, Creangă pusese poezioara ”Nu lucrezi, n-ai ce mânca”, în care urmează aceeaşi logică precum La Fontaine în ”Greierele şi furnica”.  Sentinţa dată la finalul poeziei- „Cine ziua nu munceşte/Doarme noaptea nemâncat!” se transformă în cazul snoavei într-o sentinţă capitală.

Însă atitudinea belferului humuleştean este una echivocă, dacă ne amintim autoportretul pe care şi-l realiza cu atâta umor în ”Amintiri”: „Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam nu mai aşteptam să-mi deie alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu bineşorul, nici atât; iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebşoară ca aceea. De nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface, cu tot meşteşugul ei.”

Dar cum să pui asemenea text în Abecedar, manualul de căpătâi al oricărui copil? Lumea în care trăia institutorul Creangă era şi este o lume robită acţiunii în care contemplativul apare ca un leneş, iar înţeleptul ca un nebun. Ei se află în afara planului de înţelegere pur materialist, motiv pentru care societatea îi blamează.

Aici intervine interpretarea briliantă a lui Vasile Lovinescu. Porneşte de la Piatra din vârful Unghiului pomenită în Biblie, care înmănunchează în mod vital toate punctele de sprijin ale edificiului. Este în afara planului de înţelegere pur materialist şi de facto inexistentă pentru fiinţele care nu depăşesc acest plan. Însă, fără ea, întreaga lucrare arhitectonică s-ar nărui. De aceea, se spune în Biblie, Piatra din vârful Unghiului zace aruncată în drum şi lucrătorii nu ştiu ce să facă cu ea, fiind deasupra puterii lor de înţelegere. Transpus acest simbol în planul umanităţii, Piatra din vârful Unghiului este contemplativul imobil, aflat în afara acţiunii, cel care a atins o treaptă superioară de realizare spirituală. La celălalt pol, se află mediocrul aflat într-o continuă acţiune. Şi acţiunea înseamnă limitare. Aşa cum zidarii nu ştiu ce să facă cu piatra unghiulară aruncată în şanţ, nici societatea nu ştie ce să facă cu contemplativul - un neînţeles inutilizabil, în mijlocul unei lumi în care fiecare îşi are rostul lui. Neputând să-l clasifice, să-l încadreze într-o anumită categorie după obiceiul oamenilor raţionalişti, i-au atârnat de gât o pancartă şi au scris pe ea: leneş.

 

În minunatul eseu ”Simboluri din ghicitori, cimilituri, frământări de limbă particule elementare”, Vasile Lovinescu se ocupă de latura paremiologică a operei humuleșteanului, dar și de incantațiile, onomatopeele, asonanțele din limbajul copiilor apropiat limbii primordiale solare (loghah suryanah), numită și ”limbă a păsărilor”. ”Copiii spun cimilituri din gura cărora Scriptura zice că se rostește înțelepciunea. Puerilitatea întinde un văl subțire peste abis”, ne spune magul de la Fălticeni. În final, un fragment din Amintiri care pentru mine a fost întotdeauna nadă întru atragerea copilului în propria lui lume învăluită de haz, dar cu profunde sensuri oculte. Citând gramatica lui Măcărescu, Creangă pune în lumină neputința bieților lui contemporani de-a se înălța până la acel nivel paradisiac în care să audă incantația păsărilor, graiul solar al copilăriei,  pe care ei îl transformă într-o umilă și tâmpă gramatică.

”Ș-apoi carte se învăța acolo, nu glumă! Unii cântau la psaltichie, colea, cu ifos:

Ison, oligon, petasti,

Două chendime, homili,

până ce răgușau ca măgarii; alții, dintr-o răsuflare, spuneau cu ochii închiși cele șapte taine din catihisul cel mare. Gâtlan se certa și prin somn cu uriașul Goliat. Musteciosul Davidică de la Fărcașa, până tipărea o mămăligă, mântuia de spus pe de rost, repede și fără greș, toată istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban, împărțită în perioade, și pronumele conjunctive de dativ și acuzativ din gramatica lui Măcărescu:

— Mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, miți-i, ni-vi-li.

Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustiu! Unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca amețeală; alții o duceau numai într-un muget, citind până le pierea vederea; la unii le umblau buzele parcă erau cuprinși de pedepsie; cei mai mulți umblau bezmetici și stăteau pe gânduri, văzând cum își pierd vremea, și numai oftau din greu, știind câte nevoi îi așteaptă acasă. Și turbare de cap și frântură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește!

De-a mai mare dragul să fi privit pe Davidică,  flăcău de munte, cu barba în furculiță și favorite frumoase, cu pletele crețe și negre ca pana corbului, cu fruntea lată și senină, cu sprâncenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele și scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat în spete, subțire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, ușor ca o căprioară și rușinos ca o fată mare, Dumnezeu să-l ierte! că n-avu parte să se preoțească. A murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi numele să le piară, că au mâncat juvaier de flăcău!

Mai bună minte avea Mirăuță din Grumăzești, care umbla trelalela, în puterea iernii, pe la tărăbile jidovești, întrebând ba teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuie de la corabia lui Noe, ba fragi și căpșune pentru cineva care pornise într-adaos, ba cânta în pilda jidovilor:

Nu-mi e ciudă de gândac,

C-a mâncat frunza de fag;

Dar mi-e ciudă pe omidă,

C-a mâncat frunza de crudă:

N-a lăsat să odrăslească,

Voinicii să se umbrească.

Și alte drăcării ce-i trăsneau în cap. Nebun era el să-și piardă viața din pricina lui mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, ca Davidică?

Eu, ca și Mirăuță, nu mă prea osteneam până-ntr-atâta, să mor învățând; că doar nu-mi plângeau copiii acasă, nici dădusem catihetului cel poclon mare până pe-acolo. Pentru două mierțe de orz și două de ovăs, nu era să las copila popii de la Folticenii-Vechi nemângăiată.  Afară de aceasta, când mă uitam în oglindă, barbă și mustăți ca în palmă; și doar le și pârleam eu într-o privire și le ungeam în toată seara cu seu amestecat cu muc de lumânare și alună arsă, dar degeaba muncă! Ș-apoi, intrat în asemenea școală, mai numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!

D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i pățea sufletul cu gramatica! Odată îmi zise el, plin de mâhnire:

— Ștefănescule (căci așa mă numeam la Folticeni), astăzi nu mai mergem la școală, că nu știu tabla și vreau să învăț pe mâine la gramatică. Mă rog ție, hai cu mine la câmp spre Folticenii-Vechi; vom învăța împreună, sau câte unul, eu la gramatică și tu la ce-i vrea; apoi mi-i asculta, să vedem, nu s-a prinde și de capul meu ceva? Las'că nici la celelalte nu prea pot învăța cu slova asta nouă, care-a ieșit, însă afurisita de gramatică îmi scoate peri albi, trăsni-o-ar fi s-o trăsnească! Parcă ai ce face cu dânsa la biserică? Dar dacă se cere!... Am s-o iau și eu din capăt, și, poate, cu tine, care ai trecut pe la părintele Duhu, să mă pot desluși...

Fiindcă la Folticenii-Vechi era ceva mângâiere pentru mine, mă potrivesc lui Trăsnea, și ne ducem împreună. Și era un ger uscat prin luna lui noiembrie, și bătea un vântișor subțire în ziua aceea, de-ți frigea obrazul! Cum ajungem la câmp, Trăsnea se tologește pe-un hat și începe la gramatică, din capăt, întrebarea și răspunsul întâi:

Întrebare: Ce este gramatica română?

Răspuns: Gramatica română este cartea ce ne învață a vorbi și a scrie o limbă corect.

Iar în altă ediție: Gramatica este o învățătură ce ne arată modul de a vorbi și de a scrie bine într-o limbă.

Asta-i asta! Din ceaslov și psaltire, și acele bălmăjite rău, ca vai de ele, să treci la gramatică, și încă ce gramatică! Nu ca aceste de acum, puzderie de gramatici; unele „raționate“, altele „dezvoltate“ și ticsite de „complimente“, care, trebuie spus fără compliment, îți explică... până ce nu se mai înțelege nimica; adică făcute anume pentru copii, de se joacă cu dânsele, de ușoare ce sunt!...

Însă ce folos? Peste Trăsnea n-a dat asemene noroc... să umble într-ales... El, păcătosul, uitați-vă ce fel de gramatică trebuia să învețe: „artea, corect, într-o limbă; silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus cu una din consune, sau și cu mai multe consune, care însă să se pronunțe cu o scoatere de voace“. Iar în altă ediție: „Prin silabă înțelegem rostitura unei părți de cuvânt ș.c.l.“

Ei, ei! de-acum drege-ți „voacea“ și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți!

Iar, la a treia pagină, îndată altă năzbâtie:

Întrebare: Câte părți are gramatica română?

Răspuns: Gramatica română are patru părți, care sunt:

1. Etimologia; 2. Sintaxa; 3. Ortografia și 4. Prosodia.

Întrebare: Ce ne învață fiecare din părțile aceste?

Răspuns: 1. Etimologia ne învață a cunoaște părțile vorbei, adică analisul gramatical.

2. Sintaxa ne învață a lega părțile vorbei după firea limbii noastre, adică sintesul gramatical.

3. Ortografia ne învață a scrie bine, adică după regulile gramaticei.

4. Prosodia ne învață a accentua silabele și a le rosti după firea cuvintelor și scopul ce-l avem în vorbire.

Apoi: mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le. Și alte iznoave hăzoase ca aceste!

Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vârstă, bucher de frunte și tâmp în felul său; că profesorul, care și el se mira cum a ajuns profesor, zicea: „Luați de ici până ici“, cum mi se pare că se mai face pe une locuri și astăzi, și poate că nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci întâmplării, care a făcut pe oameni așa cum sunt: ori cuțite de oțel, ori de tinichea...

Ș-apoi gândiți că Trăsnea citea întrebarea și răspunsul, fiecare pe rând, rar și lămurit, ca să se poată înțelege ceva? Nu așa, necredincioșilor, ci iată cum: „Ce este gramatica română, este... ce este, este... este arata... nu arata, artea... artea... ce... ce... ce ne învață, învață... învață... ce ne învață; a vorbi... bi... bi... ce ne învață... ce este, este... este arata, uite dracu! nu arata, artea ce ne învață... ce este, este....“ Și tot așa dondănind foarte repede, bâlbâit și fără pic de cugetare, până la „a scrie într-o limbă corect“ rar ajungea, sărmanul! Și după ce turba de cap hăt bine, mă striga să-l ascult, că știe. Luam eu cartea din mâna lui și-l întrebam: „Ce este gramatica, măi Trăsne?“ Iar el, închizând ochii, răspundea iute, iute și mornăit, cum cer calicii la pod:

— Ce este gramatica română, este... ce este, este... și celelalte, după obicei, schimonosind cuvintele și îndrugându-le fără nici o noimă, de-ți venea să-i plângi de milă!

— Nu așa, măi Trăsne! Dar cum?

— Nu mai zice română, și spune numai răspunsul; ce ai cu întrebarea?

Și se și opintea el, într-o privire, să răspundă bine, dar degeaba; se încurca și mai rău, începea a ofta și-i venea să-și spargă capul.

— Mai lasă-mă oleacă, zicea el necăjit și, când te-oi striga, să vii iar să mă asculți; și de n-oi ști nici atunci, apoi dracul să mă ia! Dă, gramatica să zicem că n-o înțeleg și s-o lăsăm la o parte; artea, asemene; corect, tiji. D-apoi „română, este... ce... ne învață a vorbi și a scrie bine într-o limbă“ parcă-s cuvinte românești, ce naiba! Numai și aici trebuie să fie ceva: „a vorbi și a scrie bine într-o limbă“, îndrăcit lucru! Cum „să scrii într-o limbă“? Poate cu limba, mai știi păcatul? Pesemne că noi, cum s-ar prinde, las' că, de scris, talpa gâștei, dar apoi și de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan și rău de tot; nu românește, ci țărănește... Doamne, Doamne! Învățat mai trebuie să fie și acel care face gramatici! Însă și-n gramatică stau eu și văd că masa tot masă, casa tot casă și boul tot bou se zice, cum le știu eu de la mama. Poate celelalte bâzdâgănii: „rostitură, artea, corect, pronunțe, analisul, sintesul, prosodia, ortografia, sintaxa, etimologia, concrete, abstracte, conjunctive: mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le“ și altele de seama acestora să fie mai românești... și noi, prostimea, habar n-aveam de dânsele! Noroc mare că nu ne pune să le și cântăm, c-ar fi și mai rău de capul nostru cel hodorogit! Decât țăran, mai bine să mori! Hai, du-te, Ștefănescule, că m-apuc de învățat!...

Și lăsându-l, m-am dus și eu în ciudă la fata popii, am găsit-o singură-singurică și m-am jucat cu dânsa în ticnă până-ndeseară; căci mamă n-avea, și tată-său ca popa, umbla după căpătat... Apoi m-am întors la câmp, cu zgărdița de la gâtul copilei, c-o năframă cusută frumos cu flori de mătase și cu sânul plin de mere domnești; și, când colo, zărghitul de Trăsnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas, și habar n-avea de frig. „Sărace, sărace! nu ești nici de zeama ouălor; decât așa, mai bine te făcea mă-ta un mânz și te mâncau lupii“, zic eu în mine.

— He! Trăsnea, mă! scoală! știi tabla? Sare el de jos, îl ascult, clei. Haidem acasă, măi Trăsne, că m-au răzbit foamea și frigul, și mor de urât aicea pe câmp!

— Da, că și eu... Ducă-se dracului gramatica! Mi s-a înăcrit sufletul de dânsa! Și osebit de asta, nici nu-mi e bine.

— Un fel de lene, amestecată cu slăbăciune, măi Trăsne, nu-i așa?

— Ba chiar ai nimerit: un fel de leșin la inimă, amestecat cu întinsori, sau cam așa ceva.

— Poate fiorile gramaticii, zic eu.

— Mai știi păcatul? Poate că ș-aceea să fie, zise Trăsnea; căci, dracul s-o ia! cum pui mâna pe dânsa, îndată-ți vine somn... Flecuștețe de-aceste nu se potrivesc cu rânduiala bisericii, s-a mântuit vorba... „Osmoglasnicul“ este ce este... Vorba tatei: „Condacul umple sacul, și troparul hambarul, măi băiate!“ Ce umblăm noi chinuindu-ne cu gramatica, Ștefănescule? Haidem!”

 

Bibliografie :

Ion Creangă, Opere, vol. I și II, Editura Librăriei Școalelor, Frații Șaraga, 1892, ediție  tipo- litografiată de Ed. Junimea, Iași

N. Steinhardt, Monologul polifonic, Dacia 1991, Cluj

                           Vasile Lovinescu, Mitul sfâșiat, Institutul european,1993, Iași

01.03.2021

m.s