Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deși al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinereța mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Răsai asuprea mea...

Sonetul acesta, în care este invocată Fecioara Maria, este singurul de inspiraţie religioasă, o rugăciune. O rugăciune a lui Eminescu însuşi, cu tot ce era el şi cu ce devenise cu timpul, când începuse să-l împresoare umbra durerii din urmă, cea a neputinţei. Nu poate fi întâmplător că, în 8 noiembrie 1886,la Mânăstirea Neamţ, grav bolnav, şi spovedindu-se ca in articulo mortis, îi spune preotului: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare sară, cala Agafton, cum cântă Lumină lină.”

Cândva cel ce se roagă trăia ca într-un vis ceresc şi avea credinţa (de bună seamă nu alta decât aceea în puterile sale), acum e greu de vini , înstrăinat de toţi, copleşit de propria nimicnicie: „Eu nu mai cred în nimic şi n-am tărie.”Şi o cheamă pe Fecioară dintre stele în noaptea gândurilor, să-i răsară asupra, să-l privească cu milă şi cu îndurare, să-i redea credinţa, să-i redea speranţa şi puterea tinereţii. Fiind încă tânăr, Eminescu se simţea bătrân, un obosit urmaş al propriei sale juvenile ardori şi amăgiri: în scurţii ani daţi soartei sale trăise şi arsese un eon.

La Eminescusentimentul liric şi pătimirea omenească sunt întotdeauna unul şi acelaşi lucru, în puterea verbului. De aceea, printre miliardele de oameni care vor fi suferit ca şi el, el este marele poet care a fost. Ajunge să asculţi cum sună ruga asta omenească.

(Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, Humanitas, 1994)