”Este o împrejurare cu totul remarcabilă faptul că una din cele mai bune limbi românești ale secolului al XIX-lea, limba lui Anton Pann, s-a format în afara granițelor țării străbune. Populația creștină a Peninsulei Balcanice, adică oamenii aparținând claselor exploatate, trăiau în raza Semilunei Pașii apăsau cu pumnul greu peste raialele lor. Unii oameni își luau lumea în cap și plecau în haiducie de baltă. Alții rămâneau acasă, în strâmtele lor ateliere, cârpind papucii localnicilor sau ciocănind arama, ca tatăl lui Anton Pann, vreun Pandele sau Pantelimon. De multe zeci de ani creștinătatea apăsată, plugarii iobagi și micii negustori sau meseriași ai satelor și târgurilor, așteptau mântuirea de la Țarul tuturor Rusiilor. Nădejdea aceasta se animă în 1806 când începe războiul ruso-turc. Oamenii încep acum să vorbească mai liber, să-și spună păsurile lor. Dar când Napoleon amenință din Apus și armatele ruse sunt chemate să întâmpine pe năvălitor, un mare val de oameni le însoțește peste Dunăre. Doi frați de-ai lui Pann cad în bătăliile din jurul Brăilei. Tomaida cu unicul fiu rămas în viață își găsesc adăpost la Chișinău. Anton află aici un oraș mare, cu grădini întinse. Bisericile strălucesc, cu clopotniele lor aurite. Dinăuntru se aud cântări mărețe. Coruri pe mai multe voci și preoți înveșmântați în odăjdii fastuoase intonează axioane și irmoase, tropare și condace, cum nu se puteau auzi într-o mică biserică de sat. Anton este primit în corul bisericii  catedrale. Este rânduit printre soprani. Are o voce limpede și plăcută pe care vârsta n-o va altera. Aici va pune el baza învățăturii sale muzicale, cu care se va mândri mai târziu și-i va da un loc printre reformatorii muzicii bisericești din Principate. Nu rămâne totuși mult la Chișinău. După 1810 apare la București.”