Felix Mendhelsson Bartholdi
Pe 3 februarie 1809, se naște la Hamburg copilul minune al muzicii clasice, muzicianul ”pur”, nepotul marelui filozof Moses Mendhelsson. Trei ani mai târziu, familia Mendhelsson se mută la Berlin, unde Felix crește într-o atmosferă aproape posomorâtă. Ambii părinți erau ferm deciși să asigure copiilor o existență tihnită și vegheau direct educația lor care conținea foarte multă muncă și puțină distracție. Felix se trezea la ora cinci dimineața și începea să studieze muzică, istorie, greacă și latină, literatură contemporană, desen și științe naturale. La fel și sora lui, Fanny, mai mare cu patru ani decât el și care la naștere o făcuse pe mama să-i privească mâinile și să spună: ”Degete lungi pentru fuga lui Bach!” Într-adevăr, Fanny a avut degete numai bune pentru fugile lui Bach. Talentată și muncitoare, la vârsta de treisprezece ani, știa pe de rost ”Clavecinul bine temperat” al lui Bach. Împreună cu fratele său a format un duet și mulți ani la rând au compus și au cântat împreună în public. La vârsta de nouă ani, Felix era elevul lui Ignaz Moscheles unul dintre cei mai buni pianiști ai zilei. La șaisprezece ani, scrisese deja patru opere, mai multe concerte, simfonii, cantate, muzică pentru pian. În fiecare duminică dimineața, acasă la familia Mendhelsson, aveau loc matinee muzicale la care participau celebritățile vieții sociale și intelectuale europene. Toți copiii își aduceau contribuția: Fanny cânta la pian, Rebecca cânta din gură, Paul la violoncel, iar Felix dirija sau cânta la pian. Multe dintre piesele care se cântau erau compoziții de-ale lui, fiind deja cotat printre cei mai buni compozitori europeni. În 1825, când a compus Octetul în mi bemol făcea parte deja dintre ”cei mari” dacă ne gândim cu câtă siguranță și cu câtă logică a prezentat și a dezvoltat tema la numai 16 ani. Tema octetului prefigurează configurația clasică a pieselor de maturitate având eleganța și rafinamentul unei lucrări cu sclipiri diamantine. Nu degeaba autorii mai vechi vorbesc despre ”muzica de basm a lui Mendelssohn”. Acest gen de scriere muzicală atinge apogeul în anul următor când compune Uvertura la ”Visul unei nopți de vară”. O lucrare mai desăvârșită ca asta, în care personajele pășesc cu dezinvoltură și grație în lumea basmelor, nu va mai compune. Puse laolaltă toate ingredientele folosite vorbesc de gust, de talent, de multă imaginație.
Anii lui de glorie culminează cu cele două concerte de la Berlin din 11 și 21 martie 1829 în care interpretează în public ”Patimile după Matei” de Bach. Era o viziune cu totul nouă ceea ce a contribuit mult la resuscitarea lui Bach. Mendelssohn a făcut ceea ce făcuseră și alți compozitori înaintea lui – a adus la zi muzica unui compozitor care i-a fost întotdeauna aproape și pe care o cunoștea pe de rost.
Ca toți tinerii de familie bună, Mendelssohn pleacă într-un lung turneu, vreme de trei ani străbătând Italia, Franța și Anglia și se întâlnește cu foarte multe celebrități. Scrisorile lui din această perioadă sunt lungi și adesea sunt ilustrate cu desene în creion care au un farmnec aparte. În 1831, se afla la Paris unde îi cunoaște pe Liszt, Chopin, Berlioz, Kalkbrenner. Îl apreciază foarte mult pe Chopin și în același timp are un respect deosebit față de Schumann, dar cu toate astea se arată destul de circumspect față de muzica romantică. La rândul lui, Schumann vedea în Mendelssohn perfecțiunea întruchipată: ”Consider că Mendelssohn este primul muzician al zilelor noastre și îmi scot pălăria în fața lui ca maestru”. Și Berlioz, și Liszt îi admirau măiestria interpretativă. La fel ca și Mozart putea să facă orice. A fost unul dintre cei mai mari pianiști ai timpului său, cel mai mare compozitor și cel mai mare organist. În plus, Mendelssohn era un mare umanist, un om foarte cultivat care s-ar fi putut remarca în orice domeniu. Din păcate, educația riguroasă pe care a primit-o în familie, fiind deprins de mic copil să se poarte corect, să nu jignească pe nimeni, să respecte conveniențele și să fie foarte exigent cu muzica sa, i-au indus un anumit conservatorism, o inhibiție care l-a împiedicat să se propulseze către vârful ierarhiei.
Standardele lui Mendelssohn erau foarte înalte și atunci când a ajuns director la Dusseldorf a avut prilejul să le pună în aplicare. A inițiat un program cu creația unor compozitori din secolele al XVI-lea și al XVII-lea - Palestrina, Leo, Lasso și a dirijat opera Don Giovanni. Dar nu după mult timp a fost chemat în Leipzig, orașul lui Bach, pe care l-a transformat în capitala muzicală a Germaniei. S-a remarcat ca dirijor fiind considerat primul mare dirijor modern care reușea să obțină de la orchestră exact ceea ce voia. Pe lângă concertele de la Gewandhaus din Leipzig, Mendelssohn a preluat și concertele de la Academia de Arte din Berlin. A concertat ca dirijor invitat în întreaga Europă. La sfârșitul anului 1842, înființează Conservatorul din Leipzig a cărui inaugurare are loc pe data de 3 aprilie a anului următor. Devine unul dintre cei mai împliniți artiști ai anilor 40 din secolul al XIX-lea, lucrează zi și noapte călătorește, se ocupă de familie, astfel încât sănătatea i se șubrezește.
Moartea lui Fanny, pe 14 mai 1847, îi provoacă o cădere din care nu se va mai reface niciodată. A plecat cu familia în Elveția cu gândul să se relaxeze, dar face o nouă criză care îl lasă pe jumătate paralizat. Moare pe 4 noiembrie 1847.
Muzica lui este o muzică reținută neavând niciuna dintre aspirațiile romantice, este lipsită de excese, logică și riguroasă. El și romanticii contemporani lui n-au vorbit aceeași limbă. Nimic surprinzător, nicio disonanță sălbatică – numai grație, eleganță, claritate și rigurozitate găsim în muzica lui Bartholdi. La începutul secolului al XX-lea reputația lui a scăzut foarte mult, fiind foarte puțin interpretat. Istoria i-a făcut dreptate și cu timpul a început să fie redescoperit. A fost mult mai mult decât un compozitor corect cu o tehnică perfectă- stilul lui este inconfundabil prin marele grad de personalitate, prin puritate, prin blândețea sentimentelor pe care o emană.
06.11.2020
m.s.
Comentarii