Stefan George

Stefan George

              „Există o treaptă de experienţă poetică, de la care versul se dovedeşte a fi rigoare şi fervoare, nu interjecţie dezvoltată ori celebrare mai mult sau mai puţin armonioasă”. (Ion Barbu)

L-am citat pe Ion Barbu pentru că Stefan George cultivă o lirică a sacralității în care eul poetic transcende într-un tărâm subteran asemeni nadirului din poezia barbiană din perioada parnasiană.  Spațiul sacru din poezia lui este un cer invers care ține de esența aparențelor în care poetul pe post de sacerdoțiu celebrează o liturghie. Religia poetului este o religie a artei, sacerdoțiul lui este practicarea sacralizantă a Frumosului. Sufletul beatificat se afundă  în interiorul însuși al poemului.  Și dacă  la Ion Barbu la baza discursului poetic stă oda pindarică și întreaga poezie a Greciei antice, lirismul lui Stefan George se alimentează din parnasianismul francez ce-și trage seva din latinitate. Este un lexic pur, aristocratic, elevat, numai bun pentru închegarea unui joc al aparențelor.  Hugo Friederich afirma existenţa unor limite în interpretarea actului poetic, exegetul trebuind să se oprească mai cu seamă asupra „tehnicii de expresie”.   La Stefan George rolul cuvântului este acela de-a elibera sufletul poetului de viziunea unei splendori artistice. Sacerdoțiul este un act de magie: ”Viața rămâne trează doar prin vrăji”, spune poetul și vraja se face cu ajutorul cuvintelor culese de la origini atunci când încă nu se desprinseseră de concretul numirii individuale. Este creată astfel o atmosferă gravă, densă, încărcată de mister precum în poezia ”Anul sufletului”.

 

 

Stefan George -Anul sufletului

 

Verbul profetic la puțini se-mparte;

Semeț cu prime vreri când vine-n lume

Pe-un plai ciudat sever bogat și-aparte

El află-oricăror lucruri juste nume-

 

Care tunând dau ordine cumplite

Ori susură ca rugăciuni în șoapte

Care Pactol de rubinii ispite

Sunt blând izvor apoi și curg în noapte.

 

Al căror cânt și forță-i dau extaze

Când lumea-ntreagă-n zboruri sumețite

Le schimbă-n vis ele dau zvon ca raze

De harfe în altar și limbi sfințite.

 

Cu ele doar- nu-n graiul mamei care

Se bâlbâie cuminte- se sculase

Când beat de mai și dulce tril primare

Dorinți visa, ființe fabuloase.

 

Când călăuzei tinereții sale-i

Striga rugând să-și țină promisiunea...

Din pieptul frânt de sarcini colosale

Să-și poată-aprinde-n soare viziunea.

 

Trad. Ștefan Augustin Doinaș

 

 

 

Cenaclu Literar: