Christoph Ransmayr- Ultima lume

Christoph Ransmayr- Ultima lume

Un uragan- asta era călătoria spre Tomis.” Cum altfel ar fi putut să fie călătoria pe care Cotta se încumetase s-o facă la bordul vasului Trivia către îngheţatul Tomis ? “Tomis locul acesta prăpădit. Tomis un nicăieri. Tomis oraşul de fier.” Locul acela înghesuit între mare şi munte în care fusese exilat idezirabilul Publius Ovidius Naso. Locul în care iernile nesfârşite se întindeau de-a lungul a câtorva ani lăsând în urmă o populaţie vlăguită, îmbătrânită înainte de vreme. De o parte, marea învolburată, zbuciumată de valuri monstruoase, distrugătoare, aducătoare de moarte. De cealaltă parte, ţărmul îngust, colţuros, neprimitor, străjuit de munţii bolovănoşi. La mijloc, la răscruce de vânturi şi furtuni, Tomisul. Oraşul în care toate obiectele erau din fier forjat, dovadă că locuitorii săi lucrau în minerit. Oriunde vedeai cu ochii doar fier ruginit, mâncat de sare şi de vânt. De departe, oraşul apărea ca o pată roşiatică pe cenuşiul stâncilor.

Într-una din zile, Cotta primise zvonul că Naso, poetul exilat în îndepărtatul Tomis, murise. A pornit la drum să afle adevărul şi, totodată, să găsească unicul manuscris al "Metamorfozelor", opera lui Ovidius, arsă în piaţa publică. Se presupunea că unul dintre exemplare fusese salvat de la foc şi poetul îl luase cu sine. Venirea lui Cotta la Tomis a trecut neobservată, lumea fiind în carnaval - celebrau ieşirea din iarnă şi se rugau zeului lor să le aducă soarele din nou. Pentru prima dată, după doi ani, zăpada se topise, lăsând coastele cenuşii ale muntelui la vedere. Peste an, locuitorii Tomisului îmbrăcaţi în straie cenuşii, smulgeau vieţii câte o zi, unii trudind în mină, alţii scormonind pământul sterp, alţii luptându-se cu marea cea turbată pentru a-i culege săraca ofrandă.

Ajuns la Tomis, Cotta nu găsise decât urme vagi ale trecerii poetului şi-o amuţire de ne-nţeles a locuitorilor, atunci când erau întrebaţi despre poetul care, altădată, era plin de glorie în cetatea eternă. Păreau să-l confunde cu alte personaje pitoreşti care le călcaseră oraşul. Naso? Aha, nebunul care umbla în sandale, acoperit doar cu o pânză în toiul iernii, atunci când se ducea cu un mănunchi de undiţe şi se căţăra pe câte o stâncă? Naso? cel care bea prin pivniţe, cântă la armonică şi urlă cât îl ţine gura noaptea întreagă? Sau piticul ăla care venise într-o trăsură arătoasă şi proiecta filme pe zidul abatorului? Nu! Nici vorbă!

Doar Tereus, casapul, Fama, negustoreasa care avea un copil epileptic, şi Arachne, ţesătoarea mută, îşi mai aminteau că Naso fusese romanul, exilatul, poetul care locuia cu sclavul lui grec la Trachila, o colonie părăsită, aflată în afara oraşului. „Publius Ovidius Naso”, silabisea epilepticul, aflat în lumea lui. Cotta îi privea cu uimire şi se întreba în sinea lui dacă există vreo lege după care cineva să dea socoteală că un mare poet îşi trăise ultimele zile printre astfel de oameni. Murise ca o gânganie părăsită printre pietrele Tomisului. Tot întrebând în stânga şi în dreapta şi primind numai răspunsuri laconice a înţeles că ciudaţii  locuitori ai Tomisului nu aveau încredere în el deloc şi evitau să i se destăinuie. Părăsind oraşul, Cotta a urcat cu mare greutate muntele în vârful căruia se afla colonia Trachila. În mijlocul unui peisaj dezolant a descoperit casa în care locuise Poetul. Acolo, nu-l  găsi decât pe bătrânul  sclav, Pythagoras, plecat de multă vreme în lumea inocenţilor. Cotta a început să-i povestească despre momentul incendierii manuscriselor, dinainte de plecarea poetului în exil, cu scopul de a scoate de la el informaţii despre faimosul său stăpân. „Arderea aceea a manuscriselor a rămas, dincolo de toate presupunerile, la fel de enigmatică precum motivul exilului.”

La Tomis, viaţa îşi urma cursul chiar dacă iarna lăsase urme adânci. Odată cu primăvara îşi făcea apariţia şi liliputanul Cyparis, prezentatorul de filme. Derulând bobină după bobină, el oferea iluzia unei lumi mai bune decât cea în care-şi duceau zilele spectatorii săi. În acel an, pentru prima dată, venise în aprilie şi nu în august, ca de obicei. Nu ştia nimeni de unde venea şi încotro se îndrepta; vorbea tot timpul în parabole şi publicul, avid de spectacol, venea la prezentările lui ciudate de filme. Piticul venea cu un cerb slab şi obosit pe care-l prezenta drept regele animalelor din ţara sa şi pe care-l punea să danseze după nişte ritmuri ciudate. Apoi rostea ceva într-o limbă necunoscută la urechea cerbului şi cerbul îşi lepăda coarnele pe care Cyparus le vindea vreunui vânător de trofee care se mulţumea doar cu restul unei patimi vânătoreşti, nedusă până la capăt. Lumea s-a mirat de apariţia lui atât de devreme în acel an. În Tomis erau doar două clădiri înalte: biserica şi abatorul. Într-o după amiază de aprilie, liliputanul a hotărât să proiecteze dramele de pe bobinele de peliculă pe peretele abatorului, spectatorii putând astfel să vină în număr mare la reprezentaţie. Purta cu sine proiectorul, maşina în care Cyparis ducea destinele altor oameni, apoi, într-o bâzâială ca de bondar, le proiecta pelicule bizare spectatorilor adunaţi în mare grabă. Cyparis îşi iubea publicul. În timp ce pe zidul scorojit al abatorului se perindau imaginile, pitit într-un ungher, urmărea feţele spectatorilor, recunoscându-le pe chip nesaţietatea propriilor lui dorinţe. Acolo, în ungherul lui, jinduia după zvelteţe, frumuseţe, tinereţe, voind să domine şi el lumea cu statura lui.

Acum pe zidul cenuşiu al abatorului din oraş se închega din imagini suprarealiste o poveste de dragoste.  Imaginea centrală era  a unei despărţiri dintre doi îndrăgostiţi. Cei doi protagonişti ai filmului se numeau Ceyx şi Alcyone. Publicul era atât de acaparat de drama imaginară, încât trăia la maxim odată cu personajele toată gama de sentimente cuprinsă în momentul de climax al povestirii. Da, oamenii se puteau despărţi chiar şi atunci când se iubeau!

Tereus, casapul, proprietarul abatorului era mai prins decât ceilalţi şi, din când în când, arunca obscenităţi la adresa celor două personaje din film. Lângă el, pierdută în lumea ei, sta Procne, nevasta lui, altădată delicată şi frumoasă, acum grasă şi palidă ca o umbră,  însoţindu-l pe Tereus în urâţenia de viaţă pe care i-o oferea. Deseori, o bătea ca pe vitele care-i erau aduse la tăiere, tocmai pentru că-i simţea sila şi dezgustul pe care i–l provoca când o atingea.

Povestea de pe zidul abatorului se desfăşura cu repeziciune. Ceyx  se urcase pe o corabie, în timp ce Alcyone rămăsese pe mal. Dintr-o dată, lucru cât se poate de obişnuit şi pentru locuitorii Tomisului, o furtună s-a dezlănţuit din senin. Un val năvalnic frânse corabia în două şi o făcu bucăţi. Cyparis ştia că aducându-le imagini cu astfel de lucruri pe care spectatorii le cunoşteau din realitate, putea să-i convingă de realitatea acelei iluzii optice. Însă, nu de puţine ori, nu mai reuşea să le capteze atenţia şi în acele momente trebuia să-şi pună mintea la contribuţie. Aşa se întâmplă şi acum. Îşi concepuse povestea dându-i un curs plin de dramatism. Zile la rând, s-a plimbat Alcyone pe plaja rece sperând că de undeva din mare va ieşi Ceyx viu şi nevătămat. Apariţia unor naufragiaţi de pe un alt vas, care plutise în derivă timp de 23 de zile, îi luase şi ultima speranţă. Dar, din acel moment, ea nu s-a mai întors la palat, ci împreună cu o slujnică şi-a făcut sălaş într-o peşteră de pe ţărm. Stătea pe vine la intrarea în peşteră şi rămânea cu ochii pironiţi în larg. Mulţi dintre spectatori n-au mai avut răbdare să vadă finalul poveştii şi au plecat. Pe ecran anotimpurile se perindau unul după altul până la venirea iernii. Atunci, marea îngheţată şi tristă aduse la mal corpul lui Ceyx pe care s-au aruncat păsări de pradă sfâşiindu-i obrajii şi fruntea. Din zbaterea de aripi a prădătorilor s-a deprins un nor de pene care a făcut să dispară mortul şi tânăra jelind. Pe ecran se vedeau, la sfârşitul filmului, doi pescăruşi, spre satisfacţia publicului dornic de un final fericit.

În timp ce în vale, pe zidul lui Teresias se dezlănţuiau furtunile şi abatorul era năpădit de apele fluxului, Cotta, aflat în casa poetului, se străduia să scoată măcar o vorbă de la Pythagoras. În cele din urmă, sclavul îl întrebă ce doreşte. Obsedat de amintirea flăcărilor imense care mistuiseră cărţile lui Naso, Cotta îi spuse energic: cartea! Da, dorea cartea lui Naso despre care se credea că ar fi scăpat din flăcări- capodopera la care lucrase aproape cinci ani, care era numită în cercurile literare de la Roma "Proiectul lui Naso" şi care rămăsese o enigmă pentru toţi. Aflat într-o vreme la apogeul celebrităţii, numele lui Naso pătrunsese şi în arenă, publicul cunoscându–l ca fiind autorul satirelor la adresa împăratului. Cu timpul, publicul restrâns şi elegant al poeziei fusese înlocuit cu gloata fremătândă care se înghesuia pe stadioane, pe hipodroame, în circuri, urlându-şi entuziasmul. Atras de astfel de favoruri futile, rezervate doar împăratului, Naso a căzut în dizgraţia acestuia.

Bătrânul Pythagora se minună de dorinţa lui Cotta, îi oferi pâine şi ceapă să mănânce şi, fără să scoată o vorbă, îi întinse un vas cu oţet, în timp ce-l trăgea după el. Aşa începură să coboare amândoi treptele săpate în piatră care traversau curtea casei către grădină. Sclavul mergea în faţă  purtând în mâna dreaptă  un felinar de vânt.   Cotta îl urma luptându-se cu buruienile înalte şi lipicioase care i se agăţau de picioare. În cursul zilei, de la ferestrele casei lui Naso nu văzuse decât un hăţiş oarecare. Ajunseră într-un luminiş în care Cotta vedea pietre, table de granit, menhire, lespezi, coloane şi stânci acoperite cu un soi de licheni, la prima vedere. Când i-a privit de aproape a văzut că erau melci fără cochilie, vulnerabili, târându-se unii peste alţii. Sclavul s-a apropiat de un megalit şi cu o mişcare lentă a turnat o dâră de oţet peste vietăţile acelea umede şi fără apărare. Un şuier de spaimă ca o litanie a străbătut întreaga colonie care, contorsionându-se, umflându-se, lăsa în urmă o spumă roşiatică amestecată cu bale şi aluneca într-o moarte lentă, chinuitoare. După ce sclavul a dus la bun sfârşit acţiunea picurând oţet pe vreo cinsprezece menhire, Cotta  a descoperit pe fiecare câte un cuvânt săpat: „foc”, „mânie”, „putere”, „stele”, „fier” şi a înţeles că avea în faţă un text alcătuit din cuvinte împrăştiate pe pietrele din grădină. Le-a pus cap la cap şi a citit:

„AM DESĂVÂRŞIT O OPERĂ

CARE VA REZISTA FOCULUI

ŞI FIERULUI

CHIAR ŞI MÂNIEI ZEULUI ŞI

TIMPULUI ATOATEDISTRUGĂTOR

CÂND VA VOI

MOARTEA POATE ACUM

CACI DOAR EA ARE ASUPRA TIMPULUI MEU

PUTERE SĂ-MI ÎNCHEIE VIAŢA

ÎNSĂ PRIN OPERA ACEASTA

EU AM SĂ DĂINUI ŞI MĂ VOI RIDICA

AVÂNTÂNDU-MĂ SUS, DEASUPRA STELELOR

ŞI NUMELE MEU

VA RĂMÂNE DE NEDISTRUS”

Un singur om pe lume ar fi putut să scrie acele versuri. Şi acel om dispăruse într-o dimineaţă de iarnă. Se dusese singur în munţi, pur şi simplu, să moară.

Aici, în ţinutul atât de vitreg îşi desăvârşise opera din care, la Roma, făcuse cunoscute doar fragmente. În opera sa, oamenii se preschimbau în animale, animalele în stane de piatră, descria păduri, câmpuri, fiinţe fabuloase, zei uitaţi... toate adunate sub titlul "Metamorfoze". Publicul primea de fiecare dată atât cât să-i incite curiozitatea şi să facă presupuneri legate de opera aflată în şantier, operă a cărei cheie se presupunea a fi cheia însăşi a societăţii romane în care mulţi cetăţeni cu rang aveau să se regăsească. Cu timpul, bănuiala că Naso ar fi putut  să scrie o operă în care să surprindă moravurile din saloanele şi pivniţele cetăţii îi făcuse pe cei din lumea bună să-l ocolească şi până la urmă să-l urască. Renumele său crescuse în cercurile populare printr-un scandal, când pe una din scenele mărunte ale oraşului se prezentase premiera unei comedii intitulată "Midas". Personajul principal era un armator din Genova, un meloman, care orbit de lăcomia pentru bani, constata că tot ce atingea se preschimba în aur. Nefericitul ajunsese în ultimul hal de slăbire, plin de mizerie, însă într-o pustietate de aur . În cele din urmă, fusese mântuit de blestemul său cu preţul unei metamorfoze - se transformase într-un măgar plângăcios. Un senator din Liguria, proprietarul unor şantiere din Genova, crezuse că despre el era vorba şi ceruse interzicerea piesei. Chiar de-a doua seară, gărzi călare înarmate cu bastoane de oţel şi măciuci lungi, oprise accesul publicului. Tăcerea lui Naso şi faptul că unul din sclavii senatorului fusese zdrobit în bătaie amplificase tot scandalul.  Publicul  se întreba ce fel de poezie este aceea care stă la originea unor fapte atât de violente? În cele din urmă, Naso a dat o declaraţie în care a spus că Midas, personajul său, fusese un rege grec, că interpretarea era falsă. Drept urmare, Naso a devenit foarte cunoscut publicului alcătuit din negustori, cămătari, analfabeţi cu bani. Împreună cu alţi şapte vorbitori i se propusese să ţină o cuvântare la inaugurarea unui nou stadion. În prezenţa împăratului, Naso povesti despre o epidemie de pestă, în timp ce Augustul adormise. Imaginile apocaliptice dintr-o Egină în care mortea îşi lua cu furie tributul erau până la urmă o formă de purificare, o metamorfoză a răului în imediatul bine. Gărzile n-au mai reacţionat în vreun fel, mulţimea marcată de discurs ovaţiona entuziasmată. La curtea împăratului se pusese în mişcare un mecanism prin care se analiza minuţios fiecare gest şi fiecare cuvânt al celui de-al optulea vorbitor . Era clar că prin imaginile descrise, se adusese gravă atingere oamenilor cetăţii eterne. Nu avusese nici bunăvoinţa să-l omagieze pe împărat, având o atitudine sfidătoare. Aşa justifica aparatul oficial, instituit ad-hoc, pentru realizarea unui raport în ceea ce-l privea pe oratorul care de multă vreme începuse să le dea fiori prin ceea ce se zvonea că ar fi scris în acea enigmatică scriere numită "Metamorphoses". Era, cu siguranţă, un defăimător, un duşman al Romei şi raportorul îşi făcea numai datoria faţă de ilustrul împărat atunci când îi semnala nesupunerea şi impostura celui care se credea poet al Cetăţii. Citise oare împăratul vreo elegie de-a lui Naso? Nici vorbă! Puternicii nu citesc cărţi; nu citesc elegii. Asemeni tuturor celor care se petreceau acolo afară, dincolo de băltoaca din curte, nici cărţile nu ajungeau până la împărat decât prin rapoartele, explicaţiile şi rezumatele supuşilor. Aşa i-a fost decisă soarta poetului, aşa i-a fost decis surghiunul la capătul lumii!

Şi acum, Cotta venise în căutarea urmelor Poetului, la auzul veştii că murise. Sta alături de sclavul Pythagora, chircit lângă un menhir pe care nu era scris nimic şi continua să citească pe lespedele pe care se mai simţea încă fiorul morţii. Apoi, plecară împreună alungaţi de un vânt rece, sfidător, către casa care vremelnic îl adăpostise pe Naso. După o noapte, cotropit de coşmaruri, Cotta a părăsit casa poetului. În drum s-a întâlnit cu Lycaion, frânghierul, care i-a oferit găzduire. În vale, muzica alămurilor se strecura printre palele de vânt, semn că petrecerea carnavalescă era în toi, oamenii mascaţi alergau pe străzi pentru a profita din plin de acea noapte în care se travestiseră în acele personaje după care în taină, tânjeau. O droaie de beţivi îl prinseră pe Cotta la mijloc îi deschiseră gura cu de-a sila turnându-i pe gât rachiu rece ca gheaţa şi cărându-i în cap o ploaie de pumni. După ce a scăpat din strânsoare, a rămas în urma lor, un beţiv asemeni celorlalţi, ameninţat continuu de-a fi luat de alte valuri de petrecăreţi. În ochii lui Cotta toată această procesiune a nebunilor nu era decât o răsfrângere grosolană a miturilor în care imaginaţia Romei se înflăcărase şi se istovise până când sub Augustus împăratul se metamorfozaseră în sentiment al datoriei, în spirit de ascultare şi credinţă faţă de constituţie şi raţiune. Tot acest simulacru de sărbătoare răsfrângea o imagine străveche a Romei, lucru care dovedea că Naso continuase şi aici, în oraşul de fier, să-şi spună poeziile, elegiile, povestirile şi dramele din cauza cărora fusese exilat din Roma. În coada procesiunii Cotta îl descoperi pe Battus, epilepticul, cu chipul acoperit de o mască pe care trona un nas imens ce amintea de nasul nefericitului poet.

Primăvara îşi intra tot mai mult în drepturi în oraşul de la Pontus Euxinus şi mulţi dintre bătrânii şi bolnavii care cu greu trecuseră peste îndelungata iarnă pierdură lupta cu moartea. În casa lui Lycaion, Cotta a descoperit-o pe Echo care venise în oraş de nu se ştie unde. Suferea de o boală de piele, corpul ei fiind acoperit cu solzi o perioadă de timp a anului, după care se curăţa ca o şopârlă rămânând o femeie cu un trup frumos şi zvelt, fascinantă prin strania-i frumuseţe.

Cu timpul, Cotta  a  descoperit că Tomisul era un oraş plin de viaţă. După plecarea lui Cyparis în oraş a apărut un alt personaj ciudat - Lichas, misionar al vechii credinţe din Constantinopol. El venea aproape în fiecare an într-un cuter de pescari de la Bosfor până la Tomis unde se apuca să recite în biserica ruinată o litanie despre torturile pe care membrii sectei sale le îndurau de la stăpânirea romană. Ajuns la Tomis în Vinerea Mare, Lichas tunase şi fulgerase la adresa liliputanului şi-a spectacolelor sale, încât acesta fusese nevoit să-şi strângă aparatele, să-şi ia bătrânul cerb şi să plece. Filmul pe care nu apucase să-l termine de proiectat era despre viaţa unui mare poet numit Orfeu. Vizionarea filmului îi trezise lui Cotta amintiri triste despre San Lorenzo, locul în care îl cunoscuse pe Naso. La aniversarea a o sută de ani a institutului de la San Lorenzo, unde Cotta era învăţăcel, Naso citise din opera sa.

„Nimănui nu-i rămâne propria făptură”.

Plecarea forţată a lui Cyparis îi aminti lui Cotta de plecarea din Piazza del Moro a marelui şi tristului Naso. L-a însoţit până la ieşirea din oraş alături de o mare de oameni. La întoarcere, a mers împreună cu Echo, care, după câteva întrebări, a început să-i povestească despre Naso. Fusese primit cu suspiciune de locuitori, dar până la urmă l-au adoptat ca pe un fiu al cetăţii.

A venit vara peste oraşul Tomis, fierbinte şi secetoasă. Sub un cer sticlos, apa fierbinte a Mării Negre arunca pe mal bancuri de peşti, cochilii de scoici, vietăţi muribunde ale mării care atrăgeau şacalii flămânzi de pe uscat. Într-o dimineaţă, sirena portului a sunat  îndelung trezind oraşul din toropeală. Marea îşi pierduse culoarea, apele zăceau galbene ca pucioasa în golf. Mulţimea speriată a năvălit pe dig. A apărut Arachne care a început să le explice ce se întâmplase cu apa mării: se îngălbenise de la polenul adus de vânt din pădurea de pini de pe deal. Cu timpul, populaţia Tomisului s-a obişnuit cu numeroasele schimbări de temperatură ale vremii - cu ploile reci, cu vânturile sălbatice, apoi cu căldurile năucitoare.

Cotta se împrietenise cu Echo, care până atunci nu vorbise cu nimeni devenind suspecţi în ochii localnicilor. Ca şi exilatul de pe munte, Cotta fugise din cetatea Romei pentru a scăpa de aparatul de stat, de supravegherea continuă, de pădurile de steaguri şi de debitarea monotonă şi neîntreruptă a lozincilor. În jargonul ziarelor guvernamentale precum şi în documentele poliţiei erau numiţi dezertori de stat. Prăbuşirea lui Naso răscolise deja societatea romană stârnind o puternică emoţie în toate straturile ei. Bibliotecile şi-au epurat fondurile, librăriile, academiile, programele didactice l-au eliminat pe poet.  Până şi partidele politice începuseră să-l revendice, ori să pună pe seama lui acţiuni ale opoziţiei. După ce Naso a dispărut la Marea Neagră unii l-au numit poet al libertăţii, alţii trădător, unii îi cereau graţierea, alţii condamnarea. În jurul lui s-a creat o adevărată mitologie. În faţa propagandei care s-a născut în jurul exilării sale, familia şi prietenii nu puteau opune decât tristeţea lor înăbuşită. Cetăţeanul Publius Ovidius Naso părăsise capitala singur, fără însoţitor. El însuşi o împiedicase pe soţia sa, Cyane, să-l însoţească la Marea Neagră. În urma lui, casa din Piazza del Moro se năruise şi Cyane a  părăsit-o mutându-se într-un apartament din Via Anastasio. După şapte ani de exil, Augustus îşi dăduse duhul şi toată lumea credea că avea să piară şi decizia de exil. Roma se acoperise de văluri de doliu. După patruzeci de zile, Senatul l-a ridicat pe Augustus la rangul de zeu. I-a urmat alt dictator spre disperarea cetăţenilor: fiul său Tiberius Caludius Nero.  În acest timp, din oraşul de fier, Cyane n-a mai primit nicio veste vreme de trei ani. În cel de-al noulea an al exilării poetului, a venit vestea morţii sale. Un zvon, ce-i drept, care se răspândise graţie unui negustor de chihlimbar, Ascalaphus, care susţinea că venea de la Tomis. Chiar dacă nimeni nu-i putea confirma moartea, în ziarele marilor oraşe apăruse ştirea alături de aprecieri ale operei sale. În ochii publicului începuse să se transforme într-un martir ameninţînd stabilitatea statului.

Mort fiind nu mai putea fi supravegheat. În schimb, oricine se putea folosi de amintirea lui. Devenise un adevărat pericol public. O mişcare separatistă din Sicilia îl ridicase la rangul de principal simbol. Autorităţile au început să fie depăşite de valul de simpatie la adresa lui Naso. Sfârşiseră prin a pune o placă comemorativă pe zidul vilei din Piazza del Moro.

Printre cei două sute de mii de admiratori ai lui Naso se afla şi Cotta, însă nu un simplu admirator, ci unul care înţelesese şi trăise alături de poet întreaga tragedie a dezrădăcinării. Dotat cu paşaportul şi cu actele unui marinar mort de cangrenă pe un vas, Cotta s-a îmbarcat pe Trivia cu scopul de-a găsi o dovadă asupra morţii poetului dar şi de-a aduce la Roma o versiune finalizată a "Metamorfozelor".  O astfel de descoperire i-ar fi adus glorie şi recunoştinţă veşnică. Nici călătoria pe mare, nici drumul şi vizita la Trachila nu-i dădură acel sentiment de apropiere de ţelul său aşa cum îi dăduse apropierea de Echo.

Dintr-o nesăbuinţă de moment ajunse s-o siluească  şi legătura nevăzută care se crease până atunci între ei, a dispărut. S-a creat un alt fel de relaţie în care Echo nu mai venea cu tot sufletul, ci doar ca un simplu mesager al lui Naso. Îi spunea tot felul de poveşti pe care le ştia de la Naso în care oamenii se metamorfozau în pietre:

„Pe un alt drum, Echo povesti despre un îndrăgostit respins care, în deznădejdea sa, se spânzurase de cadrul unei uşi şi, zvârcolindu-se , muribund, mai izbise o dată cu genunchii în uşa care-i rămăsese lui atâta vreme închisă şi care abia la această bătaie fusese deschisă, în sfârşit, de o femeie sfioasă, înspăimântată, şi cum aceasta, la vederea bărbatului care se legăna în ştreang, încremenise şi apoi rămăsese ca o statuie din piatră în prag, şi rămase mai departe chiar şi când movila de pe mormântul sinucigaşului se netezise de mult, casa căzuse în ruină şi arborii mari, foşnitori din grădină putreziseră.

"Echo povestea despre îndoliaţii care, în suferinţa lor în faţa morţii, şi despre cei turbaţi de furie care, în ura lor, deveniseră stane de piatră, simboluri indestructibile ale ultimei şi poate singurei trăiri adevărate a propriei lor existenţe.” (Christoph Ransmayr – Ultima lume)

Într-o zi, i-a spus o poveste diferită: de astă dată, pietrele se transformau în fiinţe umane. Aceasta urma să fie "Cartea Pietrelor". Un fel de Apocalipsă din care supravieţuise o singură pereche: Deucalion Şi Pirrha. Ultimii oameni rămaşi pe o plută după deluviu.

Peste Tomis se abătu o furtună, în acest timp, şi Echo dispăru. În zadar a căutat-o Cotta vreme de trei săptămâni. Oraşul de fier zăcea jalnic sub soarele toropitor al verii şi nimeni nu părea să bage de seamă lipsa ei. Peştera îi fusese prădată. De sus, din munţi, Pythagoras a coborît călare pe măgar pentru a-şi face provizii din prăvălia Famei. Nici vorbă să-şi mai amintească de Cotta şi de întâlnirea lor de la Trachila. Cotta i s-a alăturat la drumul de întoarcere către Trachila şi când au ajuns pe la jumătatea urcuşului o avalanşă de pietre s-a  abătut asupra Trachilei.

A veni şi luna august. Cotta scria şi trimitea către Roma veşti despre poetul care presupunea el, se afla în munţi. În port, în locul aşteptatei Trivia ancorase un alt vas, Argo, proprietatea unui armator grec. De la Constanţa până la Sevastopol grecii erau detestaţi pentru înşelătoriile lor la adresa localnicilor. S-a întâmplat ca fiul Famei, Battus epilepticul, să se metamorfozeze într-o stană de piatră. Orice încercare de a-l aduce la starea de dinainte, a eşuat. Fără să bage prea mult de seamă şi acest eveniment, a venit toamna. Cotta stătea tot mai mult în casa lui Lycaion dormind şi visând chiar şi în toiul zilei. Avalanşele se înteţiseră. Muntele căpăta o înfăţişare tot mai sălbatică. Plin de seninătate, Cotta urca prin grohotiş spre Trachila. Avu o revelaţie. Pe acolo trecuse Poetul exilat din imperiul necesităţii şi al raţiunii. La Tomis îşi dusese până la capăt "Metamorphosele" printre barbarii care-l asupriseră şi-l făcuseră să pornească spre Trachila. Acolo, sus în munţi, un sclav grec îi consemnase povestirile şi ridicase în jurul fiecărui cuvânt al său un monument de piatră.

Aceasta a fost povestea exilului poetului Publius Ovidius Naso, „fascinantă prin somptuozitatea imperială a stilului, prin încetineala melancolică a istorisirii, prin posomorâta coborâre a tonului pe măsură ce se apropie de sfârşitul-care nici nu e o încheiere narativă a unei povestiri” ( Mircea Ivănescu).

Romanul poate fi interpretat în mai multe chei. O  interpretare ar putea fi de parabolă despre prietenie. Tânărul şi excentricul Cotta porneşte într-o călătorie către o lume despre care nu ştie nimic pentru a-şi căuta prietenul venerat, exilat în acel ţinut barbar. Este o călătorie de iniţiere în care patricianul încearcă să reînnoade legătura spirituală, dar să recupereze, totodată, şi un act cultural. Un intelectual format la şcoala perfecţiunii clasice porneşte într-o astfel de aventură, doar dacă la capătul ei ştie că-l aşteaptă o perfecţiune artistică realizată. În acest context, căutarea manuscrisului "Metamorfozelor" reprezintă o nevoie de restabilire a echilibrului unei lumi, distrus prin intervenţia agresivă şi degradantă a unei dictaturi. Ovidiu fusese exilat în „ultima lume”, lumea de la marginea lumii civilizate, tocmai pentru că în scrisul său refuzase convenţionalismul impus de statul dictatorial.

Ar putea  fi interpretat ca o mărturie rolului poetului în societate, rol de veritabil vrăjitor. Inconştientul s-a manifestat în lumi prin simboluri grăitoare, autorul cărţii fiind foarte sensibil la vrăjile unui Merlin care apare şi în carte. Indiferent de cheia de interpretare, romanul lui Christoph Ransmayr, "Ultima lume", intră în categoria capodoperelor pentru limbajul său poetic, pentru muzicalitatea frazei, pentru eleganţa stilistică, pentru imaginile de vis şi cele de coşmar care se împletesc pe tot parcursul. Cu siguranţă, un atu în plus îl reprezintă numele traducătorului: Mircea Ivănescu.

Bibliografie: Christoph Ransmayr, Ultima lume, Editura RAO, 2008

 

Cenaclu Literar: