Frida Kahlo

Frida Kahlo

 

Magdalena Carmen Frida Kahlo Calderon a văzut lumina zilei în data de 6 iulie 1907, în Coyocan, o suburbie a oraşului Mexico. Tatăl său Karl Wilhelm Kahlo, fotograf profesionist, era originar din Pforzheim, în Baden-Wurttemberg, Germania, membru al unei familii de giuvaiergii renumiţi. Încă din tinereţe, s-a autoexilat în Mexic unde şi-a schimbat numele şi s-a căsătorit cu tânăra mexicană Maria Cardena care moare la naşterea primului copil. Se recăsătoreşte cu Matilde Calderon y Gonzales, fiica unui general spaniol, cu ascendenţă indiană. Din această căsătorie se vor naşte încă patru fete: Matilde, Adriana, Frida şi Cristina. Dintre toate, Frida, cea mai băieţoasă, va găsi afecţiune şi rigurozitate în tot ceea ce făcea la tatăl său pe care-l iubea enorm de mult şi căruia îi spunea, în glumă, „Herr Kahlo”. Venită pe lume imediat după moartea unicului fiu, Frida îi va ţine oarecum locul în inima tatălui care decide s-o trimită la şcoala germană din Mexico.

La vârsta de 6 ani, un atac de poliomelită o obligă pe fetiţa cea zvăpăiată să stea la pat vreme de 9 luni, în urma cărora se alege cu un picior atrofiat. Copiii din cartier încep s-o poreclească „Frida, pata de palo”(Frida Picior de Lemn). Îngrijorat de starea fiicei lui preferate, tatăl îi pune la punct un program sportiv de recuperare care o ajută foarte mult. Experienţa bolii o maturizează de copil. Pentru a-i ocupa timpul Guillermo (tatăl) învaţă împreună cu ea să facă fotografii, să le developeze, să le retuşeze. Frida aduce pentru prima dată în pictură tehnica fotografică şi suportul folosind pentru retuşuri mişcări mici de penel foarte precise pe un suport rigid. Îşi însoţeşte tatăl la locurile unde fotografiază atât pentru a învăţa, dar şi pentru a-l ajuta, fiind bolnav de epilepsie. Mâna de care se ţine, care deseori se desprinde brusc în timp ce Guillermo se prăbuşeşte, va face din Frida femeia care se teme întotdeauna că va fi părăsită.

Este o elevă sclipitoare şi la paisprezece ani alege să urmeze un curs de medicină. Încă din adolescenţă se afirmă ca o nonconformistă printre colegii ei şi împreună cu 7 băieţi şi o fată formează grupul Cachuchas, grup care se distingea de ceilalţi elevi prin vestimentaţie, comportament şi limbaj. Ei sunt copiii revoluţiei care avusese loc în Mexic în 1910.

Pe 17 octombrie 1925, de Ziua Independenţei Mexicului, Frida era într-un autobuz cu prietenul ei Alejandro. Autobuzul se izbeşte violent de un tramvai şi Frida este grav rănită: triplă fractură de coloană, fractură de claviculă, dislocarea piciorului drept, dislocarea gambei drepte, fractura a două coaste, triplă fractură de bazin şi o bară îi străpunge abdomenul ieşind prin vagin. În urma accidentului Frida rămăsese complet goală într-o baie de sânge. Unul din călători (un pictor probabil) avusese un pachet cu praf aurit care s-a desfăcut şi s-a împrăştiat pe trupul însângerat al Fridei. Având o forţă vitală excepţională Frida rezistă şi după o lună părăseşte spitalul. Acasă, mama îi instalează un pat cu coloane, de baldachinul căruia atârnă o oglinjoară. Cere să i se facă un şevalet special şi închisă într-un soi de cabinet cu oglinzi începe să picteze. La 18 ani singurul lucru pe care trebuia să-l înveţe de-acum înainte era să se obişnuiască cu noul ei organism atât de chinuit. Prietenii o părăsesc şi rămâne singură cu ea în faţa oglinjoarei de mărimea unui portret, fixată de Matilde pe pat. Doar ea şi cu sine . Începe un lung proces de autocunoştere, de confruntare cu propria identitate din care iau naştere problematicile artei sale: cea a dedublării, a iluziei, a raportului cu viaţa şi cu moartea. Toate portretele sale vor fi imaginea interiorului unei femei într-o continuă dilemă existenţială, a unei conştiinţe în devenire.

Ieşită din corsajul de ghips, Frida abandonează ideea studiilor-n-ar fi putut face meseria de medic, însă trebuie să-şi caute de lucru, întrucât tatăl său, bolnav şi el, cu greu mai făcea faţă greutăţilor familiei. Prin prietenul ei, German Campo, lider al studenţilor, angajat în lupta comunistă, pătrunde în mediul artistic unde îl cunoaşte pe  muralistul Diego Rivera. „Elefantul cu porumbiţa” spun cunoscuţii. Cu douăzeci de centimetri mai înalt şi cu 100 de kg mai mult Diego devine zeul Fridei pentru care îmbracă costumul femeilor tehuana. În 1930, pleacă la San Francisco unde Diego este foarte bine primit şi i se oferă de lucru, dar Diego este somat de preşedintele Ortiz Rubio să revină în ţară pentru a termina fresca de la Palatul Naţional. Cu banii câştigaţi în America începe să construiască două case. În 1932 Frida rămâne însărcinată, deşi nu avea voie să nască. Nu-i spune lui Diego dar la trei luni trupul însuşi se revoltă şi pierde sarcina. Iar spitalizare, iar suferinţă, iar lupta cu viaţa. Diego era tot mai ocupat cu frescele sale aşa că-i rămâne mult timp pe care-l valorifică pictând la îndemnul prietenilor. Începe să lucreze la o serie de capodopere, picturi care exaltă feminitatea, puterea de îndurare a femeii, cruzimea suferinţei care n-o ocoleşte.

Inventase un sistem de tuburi de la sol până-n tavan în care avea un loc de sprijin ce şi-l putea regla cum dorea în timp ce picta. Pictează pe mici plăci metalice pregătite în prealabil ca pigmenţii să adere, pe care le pictează de la stânga la dreapta şi diagonal finisând bucăţică cu bucăţică. Este prima care descoperă ex-voto-urile.

Pleacă la  Paris unde îi cunoaşte pe Andre Breton, Paul Eluard, Max Ernst, Yves Tanguy, Juan Miro, Kandinsky, Derain. Pictura sa, deşi catalogată de Breton ca fiind suprarealistă, respiră un imaginar trăit la nivelul cotidianului în Mexicul său natal şi nu se poate plia nici pe departe pe vreuna din liniile trasate de oricare „– isme”, atât de în vogă la acea vreme. „Niciodată nu mi-am pictat visele. Mi-am pictat realitatea”, mărturiseşte Frida. Mult prea lucidă şi mult prea încercată de viaţă nu cade pradă luminilor orbitoare ale Parisului, deşi e cât se poate de îndrăgostită de frumuseţile sale. Se întoarce în Mexico într-o stare de dezamăgire totală. Decide să-şi taie părul, abandonează hainele tehuana şi se îmbracă într-un costum bărbătesc în care-şi face ”Autoportet cu părul tăiat” (1940). În multe din tablourile sale întâlnim tema dublului prin care sugerează dubla sa ascendenţă germanică şi mexicană.

La 14 aprilie 1941, moare tatăl său la aproape 69 de ani, lucru care o afectează profund. Începe să fie tot mai prezentă în expoziţii fiindu-i talentul recunoscut şi în Mexic. Tot mai mult se distanţează de mişcarea suprarealistă unde era încadrată de o serie de critici, declarându-se pur şi simplu o artistă pusă în slujba propriului popor. „Sper să fiu demnă, cu picturile mele, de poporul căruia îi aparţin şi de ideile care îmi dau putere...Doresc ca opera mea să fie o contribuţie la lupta poporului pentru pace şi libertate.”

Încă din 1943 preda la şcoala de pictură Esmeralda, fiind una dintre cele mai iubite şi respectate profesoare prin nonconformismul său pedagogic. Pictoriţa Fanny Rebel afirma:

„Ea nu ne influenţa prin felul ei de-a picta, ci prin modul ei de-a trăi, de a privi lumea, oamenii şi arta. Ne făcea să pătrundem şi să înţelegem o anumită frumuseţe a Mexicului de care nu ne-am fi dat seama singuri.”

Anul 1944 o găseşte îngenunchiată iar de boală. Nu mai poate sta nici aşezată, nici în picioare. Chirugul ortoped dr. Zimbron îi prescrie să poarte un corset de oţel şi să stea în repaos total. Instrumentul de tortură e reprezentat în ”Coloana frântă” (1944).  Pentru a evita amputarea piciorului drept, ros de cangrenă, i se injectează morfină care o va lăsa intoxicată pe toată viaţa. În 1945 în urma unui dejun cu unul din protectorii său, inginerul Jose Domingo Lavin care-i face cunoscută lucrarea lui Freud, ”Moise şi monoteismul”, Frida realizează capodopera sa: Moise sau Naşterea eroului.

Tot mai singură în timp ce Diego era în căutarea altor aventuri, Frida se pictează din interior ca de fiecare dată avându-l în minte continuu pe Diego. La începutul lui 1950 ajunge iar la New York, operaţia de protezare a piciorului dovedindu-se un eşec. De fapt doctorii ştiau de inutilitatea tuturor intervenţiilor însă cedau la insitenţele ei, justificate de psihiatrul Claude Wiart prin dorinţa continuă de-a primi atenţia lui Diego.

În aprilie 1953 are prima expoziţie personală din Mexic şi, pentru că nu se poate deplasa, Diego o duce cu tot cu pat în seara vernisajului. După o spectaculoasă intrarea în sirenă de ambulanţă, dopată bine pentru a nu simţi durerea şi frumos împodobită este aşezată cu patul cu coloane în mijlocul sălii cu tablorile expuse pe pereţi. Iată ce scrie într-un articol de mai târziu, galerista Lola Alvarez, cea care îi organizase expoziţia, evenimentul: „Tocmai i se făcuse o grefă osoasă, dar din păcate osul era în stare proastăşi a trebuit să i se scoată. Mi-am dat seama că moartea Fridei era foarte aproape. Cred că trebuie să-i onorăm pe oameni cât sunt în viaţă, cât încă mai pot profita , şi nu atunci când sunt morţi.”

La căpătâiul Fridei, printre atâţia prieteni, s-a aflat şi marele pictor al revoluţiei mexicane, dr. Atl, venit în cârje pentru că tocmai i se amputase un picior.

După expoziţie verdictul medicilor e unul singur: amputarea piciorului. Frida scrie în jurnalul său „Yo Soy la Desintegracion” şi începe să picteze statui sfărîmate. Iar în continuare notează: „De ce aş dori picioare dacă am aripi?”

Devine apatică, cade în muţenie, rănită în fibra ei interioară de artistă şi de femeie iubitoare de frumos şi de perfecţiune. Îşi sărbătoreşte ultima aniversare , la 47 de ani şi în noaptea de 13 iulie 1954 se stinge în Casa de Azul după ce, în ajun, îi dăruise lui Diego un inel de argint pentru cea de-a 25-a aniversare a căsătoriei care trebuia să aibă loc peste 17 zile. Ştia că nu va apuca acea zi.

În încheiere unul dintre cele „Trei sonete pentru Frida Kahlo” dedicat de către prietenul său Carlos Pellicier :

„Asemeni celei care , cu flori în mână,

Adastă să privească un întreg popor

Spre a-i inimasa, te iubesc.

(Nu am putut nicicând să fiu bunul tău samaritean)

Nimic din durerea noastră n-a fost în van;

Să se-aducă penelurile; primul

Atins de sânge îţi va povesti ca un ciulin

Gălăgia lui hai-hui pe câmp.

Eşti toată străpunsă de garoafe,

Penelurile dau foc la sânge

Un copil însângerat se urcă la cer.

Eu îmi aleg sălaş într-un hău de tandreţe.

Uscat de sete. Iar inima ta a redus,

În plin zbor, puţin din înălţime”

(Carlos Pellicier, Trei sonete pentru Frida Kahlo”)

 

Bibliografie: Christina Burrus, Frida Kahlo, Editura Univers, 2007

Cenaclu Literar: