Elif Shafak- Cele patruzeci de legi ale iubirii ( I)

Elif Shafak- Cele patruzeci de legi ale iubirii ( I)

 

 Am zis  că nu voi mai scrie despre cărțile citite; că mă voi ocupa de proiectele mele atâta vreme cât simt o adiere rece în ceafă. În fond, cititul și scrisul mi-au rămas singurele plăceri la care nu voi renunța până închid ochii. Reîntâlnirea cu romanul turcoaicei Elif Shafak, ”Cele patruzeci de legi ale iubirii” m-a determinat să-mi calc cuvântul. La prima lectură n-am avut starea de spirit necesară să pot scrie despre o carte care m-a cucerit, mai întâi prin stilul autoarei, apoi prin subiect. Elif Shafak face parte din acea categorie de scriitoare tinere care provin din medii exotice având însă o cultură solidă de tip occidental. N-am făcut niciodată vreo diferență între literatura feminină (nu feministă pentru că nu agreez această mișcare care, din punctul meu de vedere, face mai mult rău femeilor) și cea scrisă de bărbați. Sigur că este foarte importantă  latura estetică a unei opere, sigur că Frumosul rămâne creația esențială a omului, dar a scrie frumos și fără suflet e ca și cum ai scrie niște formule seci.

”E cea de-a patruzecea lege: O viață fără iubire e lipsită de însemnătate. Nu te întreba ce fel de iubire ar trebui să cauți, spirituală sau materială, divină ori pământească, răsăriteană sau apuseană...Împărțirile duc la alte împărțiri. Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. E ceea ce e, pur și simplu. Iubirea e apa vieții. Iar cel ce iubește e un suflet de foc. Lumea se învârte altfel când focul iubește apa.”

Am început cu finalul romanului în care e consemnată cea de-a patruzecea lege a iubirii ca un corolar al întregii diegeze. De fapt avem de-a face cu două romane, două povești de iubire care se împletesc armonios: povestea de iubire a Ellei Rubinstein și povestea vieții lui Shams Tabriz.

Ella Rubinstein, eroina principală a poveștii de iubire,  e soția unui dentist de succes din Northampton, statul Massachusetts. O familie tipic americană, liniștită și fericită în care soția își clădise întreaga viață în jurul soțului și al copiilor. Privind din afară, totul părea perfect. Și totuși...ceva lipsea. Acel ceva era iubirea. Deși avea o diplomă în engleză și pasiunea ei era literatura, Ella devenise o simplă gospodină. ”Nu că s-ar fi plâns. Faptul de-a fi mamă, soție, stăpână de câine și gospodină o ținea destul de ocupată. Nu trebuia să-și mai câștige și pâinea pe lângă toate astea.”

Copiii au crescut și-au început să nu mai aibă nevoie de ea, soțul era mai tot timpul ocupat la clinică și avea o amantă, iar viața Ellei părea să nu mai aibă niciun sens.

Discuția  dură dintre Ella și Jeanette, fiica cea mică,  care-și găsise un iubit cu care voia să se căsătorească și nu-i era pe plac mamei, vine ca un duș rece asupra ei. E primul semn al ipocriziei cu care Ella își justifica viața anostă care-i permitea să se victimizeze în același timp.

Dialogul dintre cele două femei mi-a amintit de dialogul dintre eroul lui Marin Preda, din ”Cel mai iubit dintre pământeni”, Victor Petrini și mama sa. Doar că Victor Petrini își acuza mama (o bigotă prinsă în plasa unor dogme de nedepășit) că înfăptuise cel mai grav păcat în fața lui Dumnezeu- nu-și iubise bărbatul. Se pare că tradiția impusă în familii, indiferent de etnie, spațiu cultural, educație, e una și aceeași. Probabil că numai resemnarea partenerilor și păstrarea unor aparențe prin recurgerea la multiple compromisuri fac ca aceste familii să pară fericite atunci când sunt privite din afară. Partea bună este că existența unui contract între soți le face mai durabile decât căsătoriile angajate din dragoste.

”-Haide, draga mea, în ce secol trăiești?  își apostrofează Ella fiica. Bagă-ți bine în cap, femeile nu se căsătoresc cu bărbații de care se îndrăgostesc. Când sunt la înghesuială, aleg un tip  care să fie un tată bun și un soț de încredere. Iubirea e un sentiment înduioșător care întotseauna se ivește și dispare rapid.”

Răspunsul Jeannettei nu s-a lăsat așteptat, a venit ca o lovitură în plină figură care i-a produs Ellei un mare gol în stomac.

”- Știu de ce faci asta, zise Jeannette. Mă invidiezi pentru fericirea și tinerețea mea. Vrei să faci din mine o gospodină nefericită. Vrei să fiu ca tine, mamă.”

Dar discuția nu avea să se termine aici, deși Jeannette a plecat fără să mai spună o vorbă. Cu glas lipsit de orice culoare, David a răsucit și el cuțitul în inima Ellei.

”-Deci să trag concluzia că nu te-ai căsătorit cu bărbatul pe care-l iubeai?”

”-Chiar te iubeam, răspunde Ella, însă nu se putu abține să adauge: atunci.”

Pentru prima dată, cei doi se privesc ca doi străini. Dar iată că situația este salvată de soneria telefonului. Michelle, prietena Ellei, îi oferise un job la agenția literară la care lucra și îi trimisese un manuscris despre poetul mistic Rumi, ”Shakespear-ul lumii islamice”. Într-o perioadă destul de scurtă de timp trebuia să facă o evaluare a manuscrisului. La început, faptul că trebuia să se ocupe de un manuscris cu un subiect palpitant precum sufismul, o atrăsese pe Ella. Încă mai păstra gustul amar al discuției de dinainte de telefon așa că un subiect precum cel conținut de manuscris i se părea acum nepotrivit. Titlul romanului era: ”Dulce blasfemie”, iar autorul, un oarecare A.Z. Zahara locuia în Olanda și era total necunoscut. În scrisoarea de introducere care însoțea manuscrisul  afirma că era vorba despre ”un roman istoric și mistic despre legătura dintre Rumi, cel mai bun poet și  cel mai venerat lider spiritual din istoria Islamului și Shams Tabriz, un derviș necunoscut, nonconformist urmărit de scandaluri și plin de surprize.”

Ella nici măcar nu bănuia că romanul pe care începuse să-l citească îi va schimba întreaga viață. În timp ce-l citea viața ei avea să fie rescrisă. Pe prima pagină era o notă despre autor, însă fraza scrisă de mâna autorului în josul paginii o făcu să tresară: ”Pentru că deși unii oameni spun altceva, iubirea nu e numai un sentiment înduioșător care se ivește și dispare rapid.” Era tocmai negarea propoziției pe care ea i-o spusese fiicei sale în bucătărie. De parcă o forță misterioasă din Univers o spionase și-o o contrazisese chiar prin spusele acestui autor.

În secolul al XIII-lea, în mult prea frământata Anatolie de mari lupte politice, trăia un învățat mahomedan, vestit, cunoscut drept Djalal al—Din Rumi, poreclit Mawlana (învățătorul nostru). Avea mii de discipoli și era privit ca un mare lider spiritual al musulmanilor. În 1244, Rumi l-a întâlnit pe Shams, un derviș rătăcitor cu metode neconvenționale și convingeri eretice. Această întâlnire le-a schimbat viețile amândorora. Chiar după prima întâlnire cu acest tovarăș excentric, Rumi s-a transformat dintr-un cleric tradiționalist într-un mistic înfocat, un poet adept al iubirii  și creator al dansului extatic al dervișilor rotitori. A avut curajul să se elibereze de toate convențiile și cutumele  într-o epocă încărcată de bigoterii și conflicte religioase adânc înrădăcinate în societate. În locul unui jihad cu lumea exterioară Rumi a susținut jihadul interior cu sine al cărui țel principal era lupta cu ego-ul. Dar cum nu toți oamenii sunt în stare să-și deschidă inima cu sinceritate în fața iubirii, Rumi și legătura sa cu Shams a fost întâmpinată cu bârfe și calomnii. La trei ani după ce s-au întâlnit au fost despărțiți în mod tragic. Timpul a făcut dreptate și iată că, la aproape opt sute de ani de la moartea lor spiritele lui Shams și a lui Rumi sunt mai vii ca oricând.

Alexandria,  noiembrie 1252. Cel numit Cap de Șacal este angajat să–l ucidă pe  Shams, un derviș rătăcitor care în ochii comunității islamice locale nu era decât un ghiaur care săvârșea sacrilegii și arunca cu blasfemii tulburând apele.  Ucigașul de profesie avusese multe crime la activ până să-l ucidă pe derviș și să-l arunce într-o fântână. ”Când ucizi o ființă, ceva din ea trece asupra ta-un suspin, un miros, un gest. Eu îl numesc ”blestemul victimei. Ți se lipește de trup și îți pătrunde în piele, ajungând până la inimă, și trăiește mai departe înlăuntrul tău.”, se confesează ucigașul a cărui viață s-a schimbat total în urma aceste crime.

 Dar cine era Shams? Martie, 1242, într-un han de la marginea Samarkandului, apăruse un derviș, unul din acei vagabonzi care propovăduiau iubirea lui Dumnezeu și pe care societatea îi disprețuia considerându-i buni de nimic. Hangiul își pierduse soția însărcinată într-un incendiu și odată cu pirderea ființelor dragi își pierduse și credința în Dumnezeu  așa că vorbele pline de iubire și de credință ale lui Shams mai mult l-au înfuriat. Dacă Allah ar fi existat cum îi spunea dervișul, n-ar fi trebuit să i se întâmple nenorocirea. Dumnezeu e în noi, nu undeva sus în cer, i-a răspuns dervișul.

Asta e prima lege frate: Felul în care îl vedem pe Dumnezeu oglindește limpede felul în care ne vedem pe noi înșine. Dacă el trezește în mintea noastră mai cu seamă frică și vinovăție, înseamnă că înlăuntrul nostru mustesc prea multă frică și vinovăție. Dacă îl vedem pe Dumnezeu plin de iubire și îndurare, așa suntem noi.”

Copleșită încă de discuția avută cu David și cu Jeannette, Ella se afundase în lectura romanului ”Dulce blasfemie”. Încă se mai gândea cum să-i determine pe cei doi tineri să renunțe la gândul căsătoriei considerându-i lipsiți de maturitate. Lipsa de inspirație de a-l suna pe Scott, iubitul fiicei sale, a adâncit și  mai mult conflictul. Ella era convinsă că are dreptate, că iubirea n-ar fi fost un motiv atât de temeinic pentru a contracta o căsătorie câtă vreme oamenii se schimbă și odată cu ei și sentimentele lor. Dar dualitatea din sufletul femeii își spune cuvântul. În timp ce afirma sus și tare că numai o căsătorie aranjată așa cum fusese a ei cu David ar fi fost viabilă, sub impresia romanului Dulce blasfemie începuse să viseze cu ochii deschiși. Ce-ar fi fost dacă ar fi întâlnit un personaj atât de exotic și de pitoresc precum Shams Tabriz?  Chiar i-ar fi surâs să aibă prin preajmă un bărbat ca el...

Și astfel gândind, se întoarse la lectura ei.

Shams fusese de mic diferit de ceilalți copii  lucru care îi adusese destule necazuri și neînțelegeri pentru că omul e învățat să hulească ceea ce nu înțelege. Deseori  avea viziuni și auzea voci, avea puterea de a se înălța până la al șaptelea cer și de-a pătrunde până în  cele mai adânci hăuri ale pământului. Orice ar fi făcut era continuu atras de vagabondaj și, în cele din urmă, a părăsit casa părintească. Întotdeauna Allah i-a fost aproape și i-a vorbit luminându-i calea. După ce a străbătut lumea în lung și în lat a ajuns la o singură concluzie:  numai și numai Iubirea îi mai poate ține pe oameni dincolo de Răul care îi ispitește la fiece pas. A decis să adune într-o culegere toate învățăturile din peregrinările sale, numind-o : Cele Patruzeci de Legi ale Religiei Iubirii. Una dintre legile consemnate de el suna astfel: ”Calea către Adevăr este o trudă a inimii, nu a cugetului. Fă-ți din inimă cel dintâi sfetnic! Nu din cuget. Întâmpină, înfruntă și în cele din urmă biruiește-ți propriul nafs cu inima. Cunoașterea de sine te va călăuzi către cunoașterea lui Allah.”

După ce a șlefuit toate cele patruzeci de legi, având viziuni cu propriu-i sfârșit a decis să caute un tovarăș  la același nivel de spiritualitate căruia să i  le încredințeze.  Astfel a luat drumul Bagdadului...

...Tot mai acaparată de istoria romanului, Ella începu să devină curioasă în ceea ce-l privea pe autor și se apucă să-l caute pe internet. Spre surprinderea ei descoperi un blog al autorului care se deschidea cu un poem:

”Să ne alegem unul pe altul drept tovarăși!

Să ședem unul la picioarele celuilalt!

Înăuntrul nostru se ascund multe armonii...nu socoti

Că suntem numai ceea ce vedem.”

Era adept al sufismului și călătorea mult prin lume mărturie fiind zecile de fotografii postate pe blog sub care scrisese:

”Indiferent cine suntem sau unde trăim, în adâncul sufletului toți ne simțim incompleți. E ca și cum am fi pierdut ceva și simțim nevoia să-l redobândim. Însă ce este acel ceva, mare parte din noi nu aflăm niciodată. Iar dintre cei care află, încă și mai puțini reușesc să pornească în căutarea sa.”

Ceva din adâncul subconștientului a determinat-o pe Ella să-i scrie autorului romanului. Însă mesajul care s-a vrut a fi unul de apreciere asupra  lucrării s-a transformat mai degrabă într-un strigăt de ajutor. Trăia agonia dintre resemnarea în a trăi fără iubire, pe care o propovăduia și celor din jurul ei, și învolburarea sufletului dornic de iubire. Inima își cerea dreptul la viață în fața conștiinței care îi impunea să se supună tradiției conform căreia o femeie ca ea, trecută de patruzeci de ani, ar fi trebuit să se mulțumească cu viața călduță și lipsită de griji lângă un soț care o întreținea. Tocmai când nu se aștepta, primește răspuns la mesajul trimis autorului romanului. Un răspuns sincer și plin de empatie care îi tulbură sufletul. De undeva, dintr-un colț îndepărtat de lume, un străin îi înțelege stările prin care trece și se roagă pentru ea.

Unii oameni fac greșeala  să confunde ”supunerea”  cu ”slăbiciunea”, cu toate că e orice altceva decât aceasta. ”Supunerea” e o formă de acceptare pașnică a condițiilor universului, chiar și a lucrurilor pe care nu suntem deocamdată în stare să le schimbăm sau să le înțelegem.”

Se resemnase Ella oare? Devenise sclava propriilor slăbiciuni și a comodității? Sau, dimpotrivă, doar își pusese viața între paranteze pentru ca doar la un simplu declic totul să se răstoarne în jurul ei. Se pare că acesta era adevărul și momentul decisiv a apărut la una din obișnuitele ieșiri la restaurant când, alături de David păreau cel mai fericit cuplu. Atunci a înțeles că într-o bună zi avea să abandoneze și bucătăria căreia îi dedica ore în șir, și câinele, care îi devenise unicul tovarăș de viață și soțul, care în ultima vreme abia se mai atingea de ea, dar lipsea tot mai des nopțile de acasă petrecându-le cu tinerele lui asistente. Avea să plece, pur și simplu, în lume să -și ia viața în propriile mâine. Toate aceste gânduri i-au dat putere să -și sune fiica și să-i ceară iertare, apoi să-i scrie străinului și să-i mulțumească. Puțin câte puțin este atrasă într-o relație căreia nu i se poate opune.  Tot mai des începe să-și controleze emailurile să vadă dacă Aziz nu-i scrisese.

...Shams din Tabriz a ajuns la Bagdad, oraș plin de lumină și de culoare la acea vreme, populat cu o lume pestriță venită din toate colțurile lumii. Deși cadiul nu-i privea cu ochi buni, aici se afla o comunitate destul de numeroasă de sufiți. Printre ceilalți derviși, Shams era o figură cu totul aparte- plin de curiozitate pentru tot ce era nou, de o sinceritate frustă până la brutalitate  care îi supăra pe ceilalți, nerăbdător și cu o dorință continuă de-a evada către alte lumi. Avea o mare neîncredere în cuvinte încât, uneori, treceau zile la rând până să scoată un cuvânt.

Și asta era una din legile lui: ”Cele mai multe necazuri de pe lume sunt pricinuite de greșeli de limbă sau simple neînțelegeri. Nu lua niciodată vorbele de bune. Când pășești pe tărâmul iubirii, așa cum știm, limba devine învechită. Ceea ce nu poate fi pus în cuvinte poate fi priceput doar prin tăcere.”

Shams citea foarte mult. Stătea deseori cufundat în tomurile sale ca apoi să nu se atingă cu zilele de vreo carte. Trebuie să-ți îngrijești mintea, spunea el, dar să ai grijă să n-o răsfeți. Într-una din legile lui sintetizase: ”Mintea și iubirea sunt făcute din altfel de plămadă. Mintea leagă oamenii cu noduri și nu se primejduiește întru nimic, pe când iubirea dezleagă orice încurcături și se primejduiește întru totul. Mintea e mereu prevăzătoare și te povățuiește: ”Ferește-te de prea multă înflăcărare!”, pe când iubirea spune: ”O, fii fără grijă! Aruncă-te cu capul înainte!”mintea nu se sfărâmă ușor, pe când iubirea se poate lesne prefaceîntr-un morman de dărâmături. Însă comorile sunt ascunse printre ruine. O inimă frântă ascunde comori.”

În timp ce avansa în lectura romanului, Ella își vede viața tot mai anostă și percepe cu mai multă acuitate singurătatea la care fusese condamnată în momentul în care copiii plecaseră de acasă. David își făcuse propria viață și ea nu-și mai găsea rostul.

... Într-una din zile,  la școala de înțelepciune de la marginea Bagdadului unde se afla Shams, apare un sol  misterios cu un răvaș. Învățătorul Seyyd Burhaneddin, autorul răvașului, îi promisese prietenului său, părintele lui Rumi, să vegheze  asupra fiului și pentru că-și simțea sfârșitul aproape dorea să-l lase într-o tovărășie potrivită. Rumi ajunsese  la vârsta de 24 de ani cunoscut printre ceilalți învățați și era renumit pentru ”darul de-a săpa adânc sub învelișul religiei și de-a scoate din miezul ei nestemata care e universală și veșnică.” Însă era singur și pe cât era de iubit de unii dintre tovarășii săi, pe atât de mult era pizmuit de alții. În inima lui, Shams și-a amintit una din legi.

”Însingurarea și singurătatea sunt două lucruri deosebite. Când ești însingurat, e lesne să te amăgești singur că te afli pe calea cea dreaptă. Singurătatea e mai bună pentru noi, înseamnă să fii singur fără să te simți însingurat. Dar până la urmă cel mai bine e să găsești  o ființă omenească, o ființă care va fi oglinda ta. Ține minte, numai în inima acestei ființe te poți vedea cu-adevărat pe tine și existența lui Allah înăuntrul tău.”

Gândul lui era să plece la Konya să-l întâlnească pe Rumi. Din păcate, viscolul de afară nu prevestea nimic bun, primăvara era încă departe și o călătorie atât de lungă era aproape imposibil de făcut. O altă lege spunea:  ”Orice ți s-ar întâmpla în viață, oricât de îngrijorătoare ar putea părea lucrurile, nu păși pe tărâmul deznădejdii. Chiar și atunci când ușile rămân închise, Allah va deschide o nouă cale doar pentru tine. Fii recunoscător! E lesne să fii recunoscător când totul merge bine. Un sufit e recunoscător nu numai pentru ce i s-a dat , ci și pentru ce n-a primit.”

Iar o altă lege spune: ”Răbdarea nu înseamnă să înduri smerit, ci să ai vederea îndeajuns de ascuțită ca să te încrezi în dezlegarea din urmă a unei întâmplări ce înseamnă răbdarea? Înseamnă  să te uiți la ghimpe și să vezi trandafirul, să privești noaptea și să vezi revărsatul de ziuă. Nerăbdarea înseamnă să ai vederea atât de slabă, încât să nu fii în stare să vezi dezlegarea. Cei ce-l iubesc pe Allah nu-și pierd niciodată răbdarea, fiindcă știu că e nevoie de timp pentru ca secera să se preschimbe în lună plină.”

La celălalt capăt de lume și de timp, Ella nu-și mai găsea rostul, se simțea pierdută, lipsită de iubire, ea care susținuse sus și tare că viața merge înainte fără să te încurci în sentimente. ”Stătea ghemuită în balansoarul ei și se gândea cum putea ea, așa de nefericită și de cinică să mai găsească iubirea vreodată. Iubirea era pentru cei care căutau armonie sau înțelegere în lumea asta care se învârtea înspăimântător de repede.”

A venit primăvara la Bagdad  iar Shams a pornit pe drumul Konyei întru împlinirea destinului. Avea să-l întâlnească pe Rumi și ”urmau să se închidă într-o gogoașă de iubire dumnezeiască și să iasă doar când avea să vină vremea și când avea să se țeasă mătasea prețioasă.”

”Soare-răsare, soare-apune, miazăzi și miazănoapte, nu are nici o însemnătate. Ori încotro te-ai îndrepta, îngrijește-te doar să prefaci fiecare călătorie într-una lăuntrică. Dacă vei călători înlăuntrul tău, vei putea colinda întreaga lume, cât e de întinsă, și dincolo de ea.” Shams

 

 Înainte să pornească la drum, Shams știa că încă una din legi era să-și purifice sufletul până la arderea finală pentru a primi ceea ce îi era destinat să-l schimbe definitiv.  ”Căutarea Iubirii te schimbă. Nu e nici un căutător printre cei care pornesc în căutarea Iubirii care să nu se coacă la minte pe drum. În clipa în care pornești în căutarea Iubirii începi să te schimbi pe dinăuntru și pe dinafară. ”

Cenaclu Literar: