În 25 septembrie 1906,  se naște primul copil important muzical al Revoluției, la Petersburg, Dmitri Șostakovici. La vârsta de 13 ani se înscrie la Conservator unde studiază cu Maximilian Steinberg. În 1925 compune prima sa Simfonie care are premiera anul următor. Pentru un tânăr de 19 ani este o lucrare cu totul remarcabilă. Urmează apoi, în 1925, opera satirică ”Nasul” după povestirea lui Gogol prin care Dmitri Șostakovici demonstrează că poate fi la fel de modern ca oricare dintre muzicienii din Occident. În 1930, compune baletul ”Vârsta de aur” a cărui polkă a devenit celebră. În 1932 termină opera Lady Macbeth care îi aduce mari necazuri cu cenzura și cu conducerea politică a Rusiei de la acea dată care nu aprecia nici moralitatea și nici limbajul operei. Dacă până la Revoluție arta modernistă era în Rusia în plină expansiune, cubismul și futurismul fiind în vogă, după 1917 arta se transformă într-o mișcare culturală banală și liniară. Ea a fost transformată într-un vehicul al propagandei comuniste și tot ceea ce era avangardă era declarat decadent și era interzis. Până pe la începutul anilor 30 compozitorii fusseră lăsați în pace, dar pe măsură ce paranoia lui Stalin se accentua restricțiile ideologice sunt drastic resimțite. Șostakovici este aspru criticat în Pravda și muzica sa este dezavuată. Ajunge în pragul sinuciderii și nu vede nicio cale de-a se salva. În 1937, cu Simfonia a cincea este reabilitat. Dar răul fusese făcut, compozitorul fusese denigrat, iar la 10 februarie 1948 se ține o ședință a muzicienilor sovietici în care Andrei A. Jdanov continuă atacul asupra lui Șostakovici. După moartea lui Stalin (5 martie 1953) se produce un oarecare dezgheț în lumea artistică sovietică. Nikita Hrușciov care a venit la putere în 1958 a denunțat vechea doctrină a realismului socialist, dar și pe o serie de ideologi. Șostakovici este ales secretar al Uniunii Compozitorilor Sovietici încă din 1957, iar în 1966 a primit două dintre cele mai mari distincții ale URSS- titlul de Erou al muncii socialiste și Ordinul Lenin. Are o criză de inimă și compozitorul care fuma țigară de la țigară dispare din viața publică. În 1962, termină Simfonia a treisprezecea compusă pe baza a cinci poezii ale lui Evgheni Evtușenco dintre care una era Babi Iar. Oficialitățile guvernamentale neagreînd subiectul nu participă la premieră care are loc într-o atmosferă sumbră.  Compozitorul, trist, dezamăgit, se identifică cu Hamlet și cu regele Lear: ”Lucrul important este,  după părerea mea, prăbușirea iluziilor lui Lear, scrie el în Memorii. Nu, nu prăbușirea. Prăbușirea se produce dintr-o dată, apoi totul se termină; asta nu ar fi o tragedie. N-ar fi interesant. Dar să vezi cum iluziile se frâng treptat, una după alta- asta e altceva. Acesta este un proces dureros, morbid. ”

În 1964, după înlăturarea lui Hrușciov de către Alexei Kosîghin și Leonid Brejnev se produce o nouă relaxare în doctrina artistică a Uniunii Sovietice. Studenții și artișii au acces la creațiile din Occident, muzica lui Stravinski, Prokofiev și Șostakovici intră în preferințele noilor generații. Dar Șostakovici nu se lasă prea impresionat de această nouă perioadă de dezgheț care nici ea nu durează prea mult. Artistul își pierduse deja încrederea în lumea în care trăia. Ultimele  două simfonii sunt triste, foarte personale cu accente simboliste cunoscute doar de el. Simfonia a paisprezecea reprezintă un colaj de 11 poezii aparținând poeților F.G. Lorca, Rilke, Apollinaire și Wilhelm Karlovich Kuchelbecker (poet rus de etnie germană)   și îi este dedicată prietenului său Benjamin Britten. Simfonia a cinsprezecea este și mai stranie prin apropierile de Walkiriile lui Wagner și de Wilhelm Tell al lui Rossini.

Șostakovici moare la Moscova la 9 august 1975  și nu mai apucă să fie redescoperit de Occident.