Nicole Valery Grossu

Nicole Valery Grossu

 

 

Scriitoarea şi publicista Nicole Valery Grossu (Nicoleta Valeria Bruteanu) s-a născut în data 4 iule 1919 la Turnu Măgurele. Nepoată pe linia maternă a marelui om politic Iuliu Maniu, a activat în PNŢ, iar între anii 1945-1947 a lucrat ca redactor la ziarul „Dreptatea”. În dimineaţa zilei de 24 august 1949, a fost arestată de trupele securităţii după ce, în prealabil, fusese evacuată din casă împreună cu toată familia. Fără a fi condamnată, timp de 4 ani de zile a cunoscut ororile închisorilor comuniste. În 1957, s-a căsătorit cu scriitorul Sergiu Grossu care la rândul lui a fost arestat în martie 1959 şi condamnat la 12 ani de închisoare.

În 1969, părăseşte România împreună cu soţul său şi se stabilesc în Franţa unde îşi continuă activitatea publicistică la revista Catacombes. În 1976, publică la Editura Plon cea mai cunoscută carte a sa, ”Benie sois-tu, prison!” (Binecuvântată fii, închisoare!), în care surprinde ororile închisorilor comuniste prin care a trecut. Cartea apare în limba franceză, în 1997 fiind tradusă în româneşte de Mioara Izverna şi cu o prefaţă de Ana Blandiana apare la Editura Univers.De altfel, ceea ce singularizează această carte în seria memoriilor de închisoare, căreia totuşi îi aparţine, este tocmai strania ei capacitate de a fi o minuţioasă, extrem de obiectivă, aproape albă relatare şi, în acelaşi timp, o vibrantă, extatică mărturisire de credinţă şi rugăciune, desprinse cu desăvîrşire din contingent. Lumina pe care gardienii o descopereau uluiţi în faţa „nebunei din celula 24", care le zîmbea şi-i obliga astfel să plece ochii, umple întreaga carte şi uimeşte cititorul, care nu ştie dacă să atribuie epifaniei sau numai artei literare puterea de iradiere a textului.”

(Ana Blandiana)

Asemeni lui Nicolae Steindhart, Nicole Valery Grossu  răspunde torturilor fizice şi psihice la care a fost supusă prin forţa credinţei: „Căci doctrina cristianică a iubirii, iertării şi întoarcerii celuilalt obraz nu presupune eludarea crimelor, ci puterea de a le cunoaşte şi de a-ţi fi milă de cel ce le săvîrşeşte.

 Fericirea care picură din fiecare rînd al acestei mărturisiri (un adevărat ,jurnal al fericirii" avant la lettre) demonstrează că nenorocit cu adevărat nu este cel ce îndură răul, ci acela care - fără măcar să înţeleagă de ce - îl face. Asemenea magnetului care, mişcat pe deasupra unei pilituri de fier, obligă particulele să se ordoneze potrivit liniilor de forţă ale cîmpului pe care îl creează, credinţa în crucea mişcată pe deasupra infernului închisorii obligă durerile să se încarce de sens şi ajută omul să devină ceea ce este, adică mult mai mult decît îşi imaginase că poate fi.”(Ana Blandiana)

Arestata decisese ca de fiecare dată  când gardianul îi deschidea uşa să-l întâmpine cu un zâmbet ceea ce-l făcea să plece privirea. Iată un fragment din carte în care autoarea evocă sărbătoarea Naşterii Domnului: “Acest Crăciun ciudat, petrecut într-o pivniţă fără nici o fereastră care să se deschidă spre noaptea de afară, dar în care steaua de la Bethleem strălucea în sufletul meu, îmi apărea blînd şi liniştit. Şi tot în sufletul meu se desfăşura Misterul Naşterii lui lisus. Tot acolo se aflau Ieslea, Copilul lisus, părinţii Săi, îngerii, Magii şi, în mijlocul mulţimii, familia şi prietenii mei.

Iisus trăia în mine. Întreaga mea fiinţă era plină de prezenţa Sa. Lumina stelei strălucea cu mai mare putere, iar bucuria de a-i aparţine lui lisus deveni uriaşă, prea mare pentru biata mea inimă. De pretutindeni, auzeam minunate colinde de Crăciun. Cerul se deschisese, umplîndu-mi sălaşul de cîntec, culoare şi fericire.

Doamne! am strigat deodată, ascunzîndu-mi faţa în mîini. E prea mult! Prea multă bucurie pentru o biată făptură ca mine! Prea multă lumină ca s-o pot îndura!

După cîteva clipe, privind în jurul meu, în pivniţa unde domnea aceeaşi atmosferă de pace, am murmurat: „În această seară de Crăciun, lisus a fost aici!

Acesta a fost cel mai minunat Crăciun din viaţa mea, deşi voi regreta întotdeauna că nu m-am lăsat cuprinsă pînâ la capăt de extazul Nopţii Sfinte...” Titlul cărţii porneşte de la acea frază în care scriitorul Alexandr Soljeniţîn afirmă că închisoarea a fost în primul rând un loc în care sufletul i-a fost modelat căpătând rezistenţa şi profunzimea diamantului: „Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: BINECUVÂNTATĂ FII, ÎNCHISOARE..., binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea.”

 

În anul 2002 regizorul Nicolae Mărgineanu ecranizează filmul „Benie sois-tu, prison”, cu Maria Ploaie în rolul principal: „Dacă pentru majoritatea celor care şi-au scris memoriile, închisoarea este dominată de ură, descrierile predominând în schingiuiri, torturi, umilinţe, dimpotrivă, în cartea "Binecuvântata fii, închisoare" suferinţa exorcizează răul, întareşte spiritul şi face bunătatea şi solidaritatea posibile. Un film tonifiant, care îşi propune – dezvăluind cutremuratoarele metode de tortura psihică şi fizică folosite în închisorile comuniste din România – să dovedească că orice suferinţă acceptată şi oferită lui Dumnezeu este generatoare de imense binecuvântari. Suferinţa reuşeşte sa topească carapacea de indiferenţă şi molesală, necazurile materiale devenind ridicole faţă de ascensiunea spirituală, mult mai importantă.”

(Nicolae Mărgineanu)

Cenaclu Literar: