Franz Schubert

Franz Schubert

 

 

 

 

 

Nu am pretenția că textele mele din domeniul muzicii sau al artelor plastice  au vreo valoarea pentru specialiști. Scriu din punctul de vedere al simplului iubitor de artă. Astăzi, câteva cuvinte despre unul dintre compozitorii mei de suflet, Franz Schubert. A fost contemporan cu Beethoven, cu Hummel, cu Spohr, cu Weber, dar n-a avut aceeași notorietate ca ei. Asta nu înseamnă că era  considerat un nimeni la vremea lui. Fire timidă și retrasă, Schubert n-a plecat niciodată departe de Viena, cu excepția a două călătorii în Ungaria unde a predat muzica fiilor contelui Johann Karl Esterhazy. A fost primul compozitor care nu cânta la un instrument și nici nu dirija vreo orchestră de aceea s-a impus destul de greu în lumea muzicii. Întotdeauna s-a mulțumit cu puțin. Nu-i păsa dacă muzica lui ajungea pe scenă- el compunea piesele una după alta și-i spunea prietenului său Josef Huttenbrenner: ”Am venit pe lume cu unicul scop de a compune.” Însă, deși s-au scris multe pagini despre Schubert rămâne un personaj misterios. Multe se cunosc despre viața lui exterioară, dar prea puține se știu despre ceea ce simțea și gândea el. A lăsat puține scrisori și un jurnal cu panseuri adolescentine. După moartea lui, când lumea și-a dat seama de colosala personalitate creatoare care a fost, s-au făcut eforturi în strângerea de documente și mărturii rezultând un material foarte bogat.

A fost al doisprezecelea copil din cei paisprezece, supraviețuitori fiind doar cinci. Tatăl lui era directorul propriei școli particulare care își avea sediul în casa în care s-a născut și Schubert. În 1808, Schubert a devenit sopran în corul capelei Curții la Seminarul Imperial și Regal unde și-a făcut și studiile primare. Franz se descurca bine la toate obiectele, dar la muzică era cel mai bun- cânta foarte bine la vioară și la pian și de la vârsta de 11 ani deja a început să compună. Uimit de talentul lui nativ, unul dintre profesorii de la seminar, Wenzel Ruzicka ar fi spus despre el: ”Pe copilul acesta l-a învățat Dumnezeu să cânte”, iar un alt profesor, Michael Holzer, scria mai târziu: ”Dacă voiam să-i predau ceva nou, descopeream că știe deja. De aceea nu i-am predat de fapt nimic, am stat numai de vorbă cu el și l-am urmărit cu o mirare tăcută.”

În 1808, Schubert a făcut o impresie deosebit de puternică asupra lui Salieri care era directorul muzical al Curții și a devenit elevul lui la cursul de compoziție. Acasă, tânărul Schubert cânta muzică de cameră împreună cu tatăl și cu frații săi. În 1813, și-a piedut vocea, dar a rămas în continuare la școală cu o bursă să se pregătească pentru cariera de profesor și între 1814 și 1818 a fost asistent la școala tatălui său. În tot acest timp, a compus fără încetare, însă, rareori, s-a întâmplat ca un compozitor să fie nevoit să pună pe muzică fleacurile cu care era asaltat tot timpul Schubert. Muzica devenise un fenomen burghez:  lumea se dădea în vânt după vals, apăruse moda operei italiene și a dramei germane. Mulți dintre membrii aristocrației dețineau propriile orchestre și saloane muzicale, iar cei din clasa de mijloc au început să participe la concerte, să se împrietenească cu compozitori și să facă din muzică o componentă importantă a vieții lor. Schubert a trăit toată viața printre cei din clasa de mijloc iubitori de artă și muzică, nu s-a amestecat cu aristocrația așa cum făcea Beethoven. El se simțea bine în mijlocul boemei artistice, iar  în 1818 a renunțat chiar la meseria de profesor frecventând lumea boemei și compunând pentru ea. Ducea viață de boem, rareori avea bani și locuia când la un prieten când la altul. Niciodată n-a avut suficienți bani ca să împrumute un pian, cu atât mai puțin să-l cumpere. Când avea nevoie de pian mergea la câte un prieten, relația lor fiind una tipic ”comunistă”, adică, între ei nu exista ideea de proprietate particulară, totul era în comun. Cine avea bani plătea facturile, oferea o masă etc. Și totuși, cu toată această viață lipsită de ordine era foarte iubit și prietenii îi erau loiali. În general, era bine dispus și putea fi ușor convins să se așeze la pian și să cânte. Era un tip cât se poate de discret cu viața lui personală, nu exagera cu alcoolul și cu tutunul și   avea destul de multe aventuri cu femeile. Nu s-a căsătorit niciodată. Cine l-a cunoscut și-a dat seama că în el sălășluiau două ființe total diferite - una care manifesta o puternică atracție pentru plăcere și cealaltă era a unui  timid. Cu timpul, reputația lui a început să sporească, mai ales după organizarea acelor ”schubertiade” cum erau numite serile muzicale în care se cântau cu precădere lieduri. Din cele peste 600 de lieduri  pe versurile a 91 de poeți, aproape 70 sunt pe versurile lui Goethe. ”Făcea ca poezia să sune și muzica să vorbească”, afirmă Grillparzer. Liedurile ”sunt o nebunie cromatică” după cum le caracterizează Schumann și pe bună dreptate, Schubert fiind un maestru al imprevizibilului. Mintea unui mare compozitor nu gândește în șabloane. Die Winterreise (Călătorie de iarnă), compuse în 1827 reprezintă cea mai mare serie de lieduri din literatură- triste, obsedante, plângătoare, crescând în melancolie și disperare până la zguduitorul Der Leiermann (Flașnetarul). (Un flașnetar ambulant pe care nimeni nu-l ascultă, nimeni nu-i dă bani, câinii îl mârâie, toți îl alungă, dar el continuă să învârtă flașneta și să zâmbească. ”Misteriosule bătrân, să merg cu tine”) .

Pe 26 martie 1828 are loc primul și unicul concert public din viața lui Schubert, dar n-a fost comentat de nicio cronică. Întâmplarea făcea ca pe 29 martie să concerteze în oraș Paganini și să focalizeze toată atenția publicului meloman. În ultimul an al vieții, a luat hotărârea să studieze contrapunctul, dar lecțiile programate nu vor mai avea loc. În noiembrie a căzut la pat și pe data de 19 a aceleiași luni s-a stins din viață bolnav de febră tifoidă. Grillparzer, unul dintre prietenii lui, a scris un epitaf pe piatra funerară: ”Arta muzicii a înmormântat aici o mare avere și, odată cu ea, speranțe și mai mari.”

În scurta lui viață (doar 32 de ani) Schubert a compus enorm de multă muzică. Scria incredibil de repede și toate relatările prietenilor legate de felul lui de-a compune vorbesc despre rapiditatea cu care concepea o compoziție având aceeași scânteie divină ca și Mozart. Deși a fost unul dintre cei mai originali compozitori din istorie, Schubert nu a mers până acolo încât să nesocotească convențiile. În Viena contemporană lui erau la modă sonatele, concertele și simfoniile. Dintre simfonii, ”Neterminata” a făcut să se risipească multă cerneală pentru explicarea ei. A fost descoperită de Schumann, în 1839, printre hârtiile rămase la Ferdinand, fratele lui Schubert. Lucrarea fusese repetată la Viena în 1828, dar din cauza dificultății ei a fost abandonată.

A fost nevoie să treacă aproape patruzeci de ani după moartea compozitorului pentru ca omenirea să-și dea seama de geniul lui. Astăzi, locul lui este stabilit pentru totdeauna și este considerat primul poet liric al muzicii clasice.

”Am de gând să-i cânt un umil cântec dragului meu Schubert, cel mai mare cântăreț al tuturor timpurilor, drept mulțumire pentru tot ceea ce-i datorez. Căci îi datorez totul. Chiar în nesfârșitele săptămâni când zăceam în beznă, aproape fără nădejde că voi mai ieși dintr-însa, obișnuiam să fredonez pentru mine însumi, unul după altul, cântecele lui, ca școlarul care trece prin pădurea întunecoasă fluierând pentru a se amăgi că nu i-e frică. Schubert avea 19 ani când a compus Erlkonig a lui Goethe și i-a trimis-o cu modestă dedicație. Nu voi ierta niciodată celui mai mare poet al timpurilor moderne că n-a răspuns un cuvânt de mulțumire celui ce i-a făcut nemuritoare poezia, același Goethe care a avut timp să compună scrisori de mulțumire lui Zelter, pentru o muzică mediocră. Goethe n-avea deloc gust muzical, după cum n-avea nici pentru artele plastice. A trăit un an întreg în Italia fără să priceapă nimic din arta gotică...Schubert n-a văzut niciodată marea- și totuși nici un compozitor, nici un pictor, nici un poet în afară de Homer nu ne-a făcut să simțim mai bine ca el liniștea și splendoarea, misterul și mâniile ei năprasnice. N-a văzut niciodată Nilul și totuși primele măsuri din minunatul Memnon ar fi putut răsuna în templul de la Luxor. Nu cunoștea arta și literatura elenă decât din cele ce-i putea spune prietenul său Mayrhofer- și totuși Die Gotter Griechelands, Prometeu, Ganymede, Fragment aus Aeschylus sunt capodopere din vremurile de aur ale Eladei. N-a fost niciodată iubit de o femeie și cu toate acestea nu ne-a fost dat să auzim strigăt de pasiune mai zguduitor ca cel din Gretchen am Spinnrade, resemnare mai sfâșietoare ca în Mignon, mai dulce cântec de iubire ca în Standchen. A murit la treizeci și unu de ani, sărac lipit cum trăise. Cel care a scris An die Musik n-avea măcar un pian al lui...” (Axel Munthe, Cartea de la San Michele)

Cenaclu Literar: