Marcel Moreau-Farmecul şi groaza. Oscilări
Submitted by Maria Sava on 04/13/2018 - 04:00.
„Mi se va recunoaşte poate, cândva măcar acest merit: că am încercat, în felul meu, necuviincios, să nu uit nimic din om în judecata mea asupra oamenilor.”
Marcel Moreau s-a născut pe 16 aprilie 1933 la Boussu, în regiunea minieră Borinage, Belgia. La vârsta de 15 ani îşi pierde tatăl, ţiglar de meserie, într-un accident de muncă. Moartea tatălui îi provoacă primele meditaţii asupra morţii: „Mai mult decât „după-moarte” mă obseda” înainte-de- moarte”, acea nemişcare a celui viu acordată celei a mortului. Nu cadavrul îmi vorbeşte despre neant, ci mica existenţă captivă, putrezirea ivită în privire, lenta derivă a trupurilor, viermele din gând…Îmi spun atunci că aceia care nu luptă mor mai repede decât cei ce luptă . Pentru mine, a trăi înseamnă a o lua înaintea descompunerii, gâtuind-o cu străfulgerări.”
În acelaşi timp se petrece ieşirea bruscă a fiului din copilărie: „Moartea tatălui a pus capăt inconştienţei mele. Tot ce a precedat-o a fost copilăria simţurilor. Tot ce-i va urma va fi copilăria verbului”
A fost puternic influenţat de mediul familial, acentuat puritan, în care nu l-a simţit niciodată pe Dumnezeu. În schimb, a simţit ipocrizia moravurilor impuse mai ales prin mama sa, Louise, o femeie scundă, „ca o comprimare a Teribilului”, ea însăşi fiind un caz de violenţă pasională. Practică mai multe meserii, printre care şi pe aceea de muncitor într-o robineterie unde cunoaşte o lume dezumanizată, robotizată, lipsită de moralitate.
Mai târziu, descoperă literatura rusă, spaţiul psihologiei dostoievskiene cucerindu-l pentru totdeauna. După câţiva ani se apropie de Nietzsche: „Filosofia lui atât de limpede, de heliolatră, ne vorbeşte totuşi despre obscuritatea omenească, despre lunga noapte a omului. Ne învaţă că albul se smulge negrului, soarele umbrei, spune Moreau.” În 1955 ajunge corector la Le Soir, iar în 1969, când vine definitiv la Paris, va intra corector la Le Figaro, muncă pe care o va face până la pensionare. Călătoreşte în toată lumea, e tradus în America, în Germania, în România. Începe o lungă corespondenţa cu Anais Nin, „iubita de mătase” a lui Henry Miller şi cu Emil Cioran. „Moreau este un incendiator, spune Denis Wetterwald, scriitura sa este incandescenţă şi scrâşnet.”
Volumul "Farmecul şi groaza. Oscilări", în traducerea Irinei Petraş, aduce în faţa cititorului român un eseist redutabil, autor a peste 51 de volume. Având în mână cărţile lui Moreau nu poţi aţipi, nu poţi să cazi pe gânduri.
„E una dintre acele cărţi pe care le-ai putea sfârşi aşa cum îţi sfârşeşte viaţa, cu o împuşcătură, cu un ultim suspin. Unde s-au dus importanţele, unde sunt diferenţele? Ziua se ridică, noaptea cade într-un gest unic. De la farmec la groază, îmi pare că am alunecat, fascinat de unul, fascinat de celălalt. Între amândouă, să exişti ori să încerci s-o faci. Nu mă supun urâţeniei morţii, scriu pentru a o preface în frumuseţe...Nu mai am decât cititul şi uitarea lui. Scriitura mă înşeală. Seamănă unei forţe şi chiar este, ea, o forţă. Dar ca şi cum eu n-aş mai fi. Sunt doar un purtător de verb. Un port-verb. Iar Verbul e greu, atât de greu...îngreunându-se fără încetare. Mă lupt ca să-l pot purta. Încovoierea mea mă iubeşte, adică îmi interzice să încerc pentru viaţa mea, pentru Viaţă, o pasiune încă verificabilă. Asta-i totul, ăsta e adevărul...E şi acesta, poate, un destin literar: lirismul şi moartea într-o singură fiinţă, pentru începuturi şi pentru încheieri.”p.106
Întrebări şi răspunsuri pe parcursul întregii cărţi care te poartă de la agonie la extaz, îţi provoacă îndoieli. „Am impresia, spune Moreau, ascultând şi citind, că marea parte a activităţilor spiritului constau în a fereca existenţa. În a trudi contra împlinirii de sine. Încordările spre plenitudine au devenit lucruri de spaimă, oricum istovitoare.” Şi cum să nu devină astfel atâta timp cât oamenii nu mai ştiu să trăiască deplin, când nu mai ştiu să pună spiritul în slujba binelui general? Nu este suficient ca întreaga societate să fie guvernată, pur şi simplu, de o morală. „O bună morală ar trebui, de pildă, să ne îmbete, să facă să curgă în viaţa interioară un vis generos.”
Moreau este un nihilist în linia lui Nietzsche şi Cioran care i-au fost părinţi spirituali. „Orice religie, orice doctrină, spune el, îşi datorează expansiunea apelurilor la obscura nevoie a oamenilor de a-şi delega puterile unor instanţe care să-i ocrotească.” De la o zi la alta, omul a devenit tot mai pragmatic. Dorinţa de mântuire nu mai înseamnă nimic atâta timp cât ne simţim puternici şi nemuritori şi cât nu oferă ceea ce ne poate oferi hedonismul vremurilor în care trăim. Se întreabă retoric, cu amară ironie: „Cum, adică, la atâta să se reducă mântuirea: să te bucuri fără atingeri, fără adulmecări, fără superba senzualitate a cărnii frământate? Fără beţia de a poseda, de a nu-ţi mai aparţine? S-a sfârşit cu gustul, cu mirosul, cu pipăitul, cu văzul şi, neîndoielnic, cu auzul, în ciuda promisiunilor de melodii celeste. Gata cu ochii în ochi, Doamnele mele, gata cu sexul nostru arzând de dorinţă în al vostru, gata cu rarele fioruri ale emoţiei care nu cutează să-şi rostească numele...gata cu suferinţele, cu „muritul din dragoste”. Nimic decât miriade de abstracţiuni adoratoare alcătuind unica adoraţie a lui Dumnezeu:”
Ei, da, cine ar renunţa la o viaţă atât de plină în favoarea unei promisiuni fără putinţa de-a fi verificată împlinirea ei. Sufletul? Cui îi mai pasă de suflet?
Legat de politică, Marcel Moreau este adeptul democraţiei, singura formă de organizare în care-şi mai găsesc locul chiar şi solitarii, marginalii, inspiraţii, nebunii visători, inadaptaţii. Pentru el Estul încă mai este păstrătorul romantismului, al sufletului subteran, neatins de geniul distructiv al gândirii consumatoriste, occidentale. Bun prieten cu familia lui Ştefan J. Fay, Moreau a vizitat Bucureştiul imediat după căderea lui Ceauşescu: „Bucuria pe care mi-a provocat-o căderea dictatorilor e o bucurie imediată, bună pentru câţiva ani. Ea nu se împotriveşte nicidecum intuiţiei mele în legătură cu neputinţa omului de a reinventa civilizaţii glorificabile, în care fiecare să-şi găsescă locul şi un ultim sens posibil pentru această viaţă care a încetat să mai aibă vreunul.”
Despre Puterea care corupe, mai ales în rândul intelectualilor care-şi uită menirea şi se lasă atraşi în jocul ei, iată ce spune Moreau: „Când apare un dictator, servilitatea iese la iveală. Atunci, la anumite spirite, fie ele eminente în arta ori în ştiinţa lor, se revelează aspecte tulburi, ambigue, corupătoare ale personalităţii, atât de mare e nerăbdarea lor de-a fi sărutate de dictator la figurat, dar mai ales la propriu.”
Pentru un împătimit de carte aşa cum este Moreau este foarte greu să înţeleagă lipsa de apetit pentru citit a tinerilor de astăzi. „Tânărul care nu citeşte se condamnă de pe acum a nu fi în stare să ne alăture revoltei sale, fatalmente o nouă servitute. Nu va fi decât un agitat, ori un ratat.” Şi nu-i suficient doar să citeşti: „Trebuie să iubeşti cuvintele, şi să le iubeşti peste măsură. Abia atunci se petrece aproape de la sine, alegerea între cuvintele pline de sens şi cele neisprăvite, care ne caracterizează epoca.”
În eseul lui Marcel Moreau poezia redevine soră a filozofiei aşa cum doar la marile spirite poţi întâlni. Ajuns la senectute, descoperă cu regret -aşa cum se întâmplă cu fiecare dintre noi- că la tinereţe s-a risipit în lucruri mărunte care, cu timpul, lasă un gol imens şi rece înăuntru şi pe dinafară.
„Am dat mult dragostei, nu destul prieteniei. Azi, când pierd gustul uneia, descopăr savoarea celeilalte. Dar e, desigur, prea târziu pentru a excela în împărţirea sentimentelor care sunt ceea ce rămâne nobil şi emoţionant după trecerea Femeii. Inimile fiind deschise, n-am decât să introduc surde şi vibrante recăderi de singurătate. Singurătatea ca destin şi ca verb.”(Marcel Moreau,' Farmecul şi groaza. Oscilări")
Bibliografie: Marcel Moreau, Farmecul şi groaza. Oscilări, Editura Libra, Bucureşti, 1994
Comentarii