ca doi pescăruşi albi

mâinile-ţi odihnesc pe piept

 aburul vieţii se înalţă către cerul sticlos de rece

lăsându-mă-n urmă cu toată durerea mea.

le fixez cu privirea...

 un  penel nevăzut 

întinde lin  urma de ocru

pe pânza însorită a zilei de martie

 în tăcere aştept  verdele mângâierii să adie

pe obrazul asprit de lacrimi

ziduri albe de lumină se  înalţă

în jurul tău

aerul rănit se îmbracă într-o mantie roşie

-acel roşu aprins  ca o minge de foc

din toate tablourile

pictate de tine pe apa vieţii.