Vincent Van Gogh (Partea întâi)

Vincent Van Gogh (Partea întâi)

 

 

 

prietenului meu Van Gogh

”Este mai bine să ai un suflet plin de fervoare, chiar dacă faci, în consecință, mai multe greșeli, decât să fii îngust la minte și excesiv de precaut”

(Vincent către Theo, 3 aprilie 1878)

 

 

Anul 1888. Theo se află la Paris, mai fericit ca niciodată. La o distanță de aproape 500 de mile, în micuțul orășel Arles din sudul Franței, se află Vincent care locuiește împreună cu un prieten, pictor și el. Cu o zi înainte de Crăciun, Theo primește o telegramă din Arles prin care este anunțat că Vincent este grav rănit. Theo se urcă în trenul de noapte Paris -Arles și timp de 16 ore, cât durează călătoria, se roagă să-l găsească în viață. Așa cum îi învățase tatăl lor, pastorul protestant Theodorus van Gogh, pe vremea când erau copii și locuiau la Zundert: ”Doamne, adu-ne împreună, într-o singură inimă, și fie ca dragostea de Tine să facă legătura noastră și mai puternică. Ajuns la Arles, îl găsește pe Vincent aproape inconștient, cu capul bandajat pentru ca sângele să nu se scurgă din urechea retezată. Zdrobit de durere, își pune capul pe pernă alături de capul însângerat al celui pe care atât de mult îl iubea și-i șoptește la ureche rugăciunea: ”Întocmai ca la Zundert”, îi spune Theo.

La Zundert, acolo unde Anna van Gogh Carbentus adusese pe lume primul ei copil, pe 30 martie 1852. Copilul s-a născut mort. Levenloos (fără viață). Înainte să-l îngroape l-au botezat: Vincent. Anna și soțul ei Dorus (Theodorus) locuiau în casa parohială,  între biserică și cimitir, acolo unde, exact la un an distanță, pe 30 martie 1853, la ora unsprezece dimineața, a dat naștere unui băiat, de astă dată, viu și sănătos. L-au botezat Vincent după numele tatălui lui Theodorus și Willem după numele tatălui Annei. L-au înscris în registrul Stării civile și, ca un făcut, numărul de ordine a fost tot 29, același cu al fiului mort cu un an în urmă.

După Vincent, au mai apărut în casa parohială alți cinci copii: Anna (1855), Theodorus (Theo, 1857), Elisabet (Lies, 1859), Willemien (Will, 1862) și mezinul Cornelis (Cor, 1867). Reverendul Van Gogh și Anna au făcut tot posibilul să acorde copiilor lor o educație în spiritul moralității și al grijii față de celălalt, hotărâți să-i țină cât mai departe de comunitatea catolică pe care o socoteau lipsită de rânduială și sălbăticită. Puneau mare preț pe munca trudnică fiind la fel de ancorați atât în lumea profană cât și în cea sacră. Aveau convingerea că educația copiilor lor trebuia să îmbine științele cu arta, că Dumnezeu era ca un bun părinte care își îndruma copiii în așa fel încât să-și iubească semenii. Familia van Gogh era deschisă către cultura și viața întregii lumi, primea acasă reviste și ziare din cele mai diferite domenii și credea că doar educația sănătoasă și cultivarea talentelor puteau fi de folos copiilor ei.

Anna van Gogh era o artistă desăvârșită, cu gusturi rafinate – se putea vedea după modul în care-și mobilase și își împodobise casa. Se pricepea să brodeze, să picteze în acuarelă și nu era zi în care să nu-și împrospăteze casa cu buchete de flori sălbatice sau culese din grădină.

La rândul lui, Dorus ocupase la parterul casei o cameră pentru îndatoririle lui de pastor unde își bea cafeaua, făcea cateheza și studia  Biblia, dar și alte cărți având o bibliotecă destul de bogată.

Aflat pe patul de spital, rănit și bolnav, Vincent avea să-și rememoreze casa copilăriei cu fiecare detaliu în parte: ”Am revăzut fiecare încăpere din casa de la Zundert, fiecare potecă, fiecare tufă din grădină, toate împrejurimile, ogoarele, vecinii, cimitirul, biserica, grădina noastră de zarzavat din spatele casei- până și cuibul coțofanei din salcâmul cel mare din cimitir”, îi scria el lui Theo, mai târziu.

Casa fusese construită de Dorus van Gogh înainte să se căsătorească și după aceea, pe măsură ce apăreau copiii, a tot construit la ea. Copiii dormeau la etaj și dimineața, coborau în încăperea din spatele casei unde luau micul dejun și unde familia, de fapt, își petrecea cea mai mare parte a timpului, iarna. De cum se încălzea afară, copiii se jucau în grădină- alergau, se cățărau, se jucau în pământul nisipos și acestea aveau să rămână pentru toți clipele de maximă fericire, dovada fiind faptul că Vincent, rătăcind între viață și moarte la Arles, deseori se cuibărea cu gândul și cu sufletul în raiul de la Zundert, unde erau  ”cu toții”.

Vincent și Theo s-au considerat întotdeauna niște băieți de la țară:  au iubit natura în toate ritmurile și anotimpurile ei,  au hălăduit pe câmpuri culegând flori sălbatice, colecționând fel de fel de insecte, au iubit soarele, aerul și tot ceea ce le îmbogățea seva vieții din ei. Vincent cunoștea și iubea natura în toate ipostazele ei, dar participa și alături de părinții săi la întreținerea grădinii din spatele casei aflată pe strada Markt, la numărul 26. Părinții aveau valori stricte și bine stabilite și copiii n-au îndrăznit niciodată să se îndoiască de convingerile lor, deși, Vincent, în mintea lui, le găsea pe multe dintre ele, absurde.

Tatăl lui Vincent, pastorul Theodorus Van Gogh avea treizeci și doi de ani când s-a născut el. Era un bărbat suplu, frumos, cu un nas prelung și ferm, cu pomeții proeminenți și cu un maxilar pătrățos. Localnicii îl numeau ”pastorul cel chipeș”, mai ales că, în general, oamenii bisericii nu erau prea atrăgători la chip. Era un om complex, cu o bună instrucție, ferm în convingerile lui, amabil, generos, însă era un tip temperamental, pierzându-și uneori cumpătul atât cu enoriașii cât și cu copiii. Peste ani, primarul din Zundert și-l amintea ca pe ”un bărbat aspru”. Și avea un defect: nu era un bun orator de aceea, predicile lui erau destul de terne. Și tatăl lui fusese pastor, însă Dorus încerca să-și facă datoria nu neapărat călcându-i pe urme, ci așa cum îl ducea pe el mintea. Anna era cu câțiva ani mai în vârstă decât el, avea o fire puternică, voioasă și practică, fiindu-i o bună parteneră care l-a sprijinit tacit în tot ceea ce a făcut. Avea talent artistic, cum am mai spus, pe care îl moștenise de la tatăl ei, Willem Carbentus, un renumit legător de cărți, ”legătorul de cărți al regelui”. Anna era o bună  și talentată scriitoare, remarcabilă în genul epistolar. Vincent a moștenit talentul pentru artă și scris de la mama lui și tot ei i-a semănat ca înfățișare: puternic, voinic spontan, voluntar, dar și foarte încăpățânat. Îi plăcea să facă lungi plimbări solitare pe câmpii, sau să stea zăvorât în casă și să citească.

”El era pomenit ca

un singuratic,

un băiat rău

ciudat

bun la suflet,

urât (părul roșcat și pistruii nu erau considerate semne ale frumuseții pe atunci!),

tăcut” (Deborah Heiligman)

 

A început să citească de la o vârstă fragedă: mai întâi,  basmele lui Christian Andersen, apoi, a continuat cu lecturi tot mai dificile. Petrecea ore în șir la masa de scris desenând buchete de flori, păsări, animale. Familia nu credea prea mult în talentul lui de desenator, dar își făcea griji mai mult legate de temperamentul lui de rebel.

Roșcovan, pistruiat, temperamental, isteț, încăpățânat, tăcut, înflăcărat, binevoitor, solitar, înfumurat, intransigent și ciudat. Cam astea erau trăsăturile lui și nu era considerat un ”băiat bun”. ”Cel bun” se născuse înaintea lui și zăcea în cimitirul de lângă casă. Când a împlinit opt ani, Ma și Pa au decis să-l înscrie la școală. Clădirea școlii se afla chiar în fața casei lor, avea o singură clasă de cursuri cu douăzeci și una de mese și bănci lungi, insuficiente pentru 150 de copii. Podelele și pereții interiori erau acoperite cu plăci de faianță albastre. Fiecare masă avea trei călimări și un sertar burdușit cu manuale pe care copiii nu aveau voie să le ia acasă fără permisiunea directorului școlii. Vincent studia istoria, geografia, științele naturale, învăța să scrie, să citească, să deseneze și să cânte. Elevii scriau pe plăcuțe de ardezie și foloseau abacul pentru socoteli. Vincent mergea la școală împreună cu Theo, dar pentru că mediul n-a fost pe placul părinților le-a angajat și o guvernantă acasă.

Pe 8 februarie 1864, Vincent desenează pe o foaie albă de hârtie o fermă. Avea 11 ani și desenul era neobișnuit pentru un copil de vârsta lui, ca atare, Dorus a scris pe versus data și numele ”Vincent”. Câteva luni mai târziu, părinții au decis să-l  înscrie pe Vincent la  școala privată a domnului Provily. Theo era doar un băiețel de șapte ani și a rămas acasă. Era un copil liniștit, sensibil și nu avea  accesele de furie ale fratelui său mai mare. Ca adolescent, va avea crize de melancolie. De la internatul  școlii domnului Provily, Vincent îi scrie primele epistole fratelui său.

La vârsta de treisprezece ani, Vincent este retras de la școală și este mutat la Tilburg, orășel aflat la 50 de kilometri de Zundert, pentru a urma ”Școala gimnazială Regele Wilhelm al II- lea”. Aici, urmează cursuri de germană, neerlandeză, matematică, istorie, geografie, botanică, zoologie gimnastică și desen. Arta este considerată prioritară la această școală și profesorul de desen este unul de excepție. Chiar înainte de a împlini cincisprezece ani, Vincent se satură de școală și renunță. E un adolescent cu toane, încăpățânat, uneori, prea sigur de sine și tatăl său îl consideră destul de ciudat pentru că e lipsit de orice calități sociale, incapabil să se integreze în lumea în care trăiau. El ar fi fost fericit să rămână la Zundert, să mai copilărească, să scrie, să citească, să umble pe toate coclaurile, departe de lumea dezlănțuită.

La patru luni după ce împlinește șaisprezece ani, Vincent își începe ucenicia la Goupil, firma unchiului Cent, de la Haga. Dorus și Anna îl instalează în gazdă la familia lui Willem Marinus Roos, oameni cumsecade care se ocupă cu vânzarea obiectelor de artă, având galerii de artă chiar la Paris, Bruxelles, Londra și New York.  Casa familiei Willem Marinus Roos este un mediu în care arta este la ea acasă, unde Vincent trebuie să învețe o mulțime de lucruri  despre artă. De astă dată, nu mai este vorba despre flori sălbatice, gândăcei, despre razele blânde ale soarelui și despre boabele de rouă spânzurate pe firele de iarbă. De astă dată, este vorba despre pictură adevărată, despre obiecte de artă, despre valoare, despre multele cunoștințe necesare să te poți mișca cu delicatețe și cu rigoare, totodată, în această lume.

Însă casa familiei Roos nu poate să- i ostoiască lui Vincent dorul de casă, chiar dacă printre tinerii de acolo o întâlnește pe Caroline, una dintre domnișoarele familiei care-i atrage atenția.  Vincent are deja 19 ani. Este un tânăr la început de drum, îndrăgostit de Caroline și legat printr-un nevăzut fir roșu de fratele său, Theo, care abia împlinise cincisprezece ani. În acest moment începe corespondența lor care va dura o viață.

Va urma

m. s.

21.01.2021

Cenaclu Literar: