”E mai grav să nu ai ce oferi cu inima şi mintea decât să ai mâinile goale.”

Prințul Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873, la Constantinopol, unde tatăl său era ambasadorul României. Încă de la vârsta de cinci ani este trimis să studieze în Franța, la Toulouse. În 1895, tânărul Vladimir Ghika se înscrie la Facultatea de Științe Politice la Paris. Deși născut și educat în cultul ortodox, a avut încă din copilărie o înclinație deosebită către catolicism, astfel că, în 1898,  îl vom întâlni la Roma la Colegiul Sfântul Toma, viitoarea Universitate a Părinților Dominicani unde obține licența în filosofie și doctoratul în teologie. La 13 aprilie 1902, face profesiune de credință catolică la Biserica Sfânta Sabina din Roma. Pentru el, faptul că rămânea credincios ambelor biserici nu era nimic deosebit pentru că în tot ceea ce a întreprins de-a lungul vieții a manifestat o dorință intensă pentru unitatea creștinilor. După ce a devenit preot, Papa Pius al XI -lea i-a dat permisiunea de a celebra Sfânta Liturghie  atât în ritul latin cât și în cel bizantin, precum și dezlegarea de a desfășura activități în orice parte a lumii, în favoarea celor mai felurite categorii de credincioși. Această concesie pontificală s-a datorat extraordinarei lui activități apostolice pentru care a și fost numit ”marele vagabond apostolic”.

Singura persoană care n-a înțeles și nu i-a acceptat alegerea de a deveni preot catolic a fost mama lui, Alexandrina Moret de Blșaremberg (descendentă a regelui Henric al IV-lea, regele Franței) întrucât era foarte legată de Biserica Ortodoxă.  Nedorind să-și rănească mama,  a renunțat la preoție luând drumul apostolatului.

În anul 1904, aflându-se în Grecia unde studia filosofia și teologia a întâlnit-o pe Sora Elisabetta (Marianna Pucci) din congregația Fiicele Carității ale Sfântului Vincențiu de Paul și, ajutat de ea, înființează la București grupul Damelor de Caritate deschizând primul ambulatoriu medical gratuit ”Bethleem Mariae”.

Plin de dăruire și curaj a fost alături de soldații români în timpul Războiului din Balcani (1913) îngrijindu-i de holeră în spitalul de la Zimnicea. Și pentru că suferință întâlneai la tot pasul în întreaga Europă, în 1915, îl găsim la Avezzano, în Italia, acordând ajutor supraviețuitorilor cutremurului catastrofal care avusese loc.

 ”Adevărata milă este mută și are mâinile goale”,  spune el  în ”Gânduri pentru zilele ce vor veni”.

 Între 1920 și 1923 îl găsim la Paris în cele mai sărace cartiere acolo unde mai degrabă pătrunsese ideologia marxistă și nu credința și unde preoții nu erau deloc iubiți. Și totuși, prințul Vladimir Ghika, hirotonist deja preot,  a reușit să se apropie de copii pentru că ei nu cunosc ura și simt când sunt iubiți cu adevărat. Despre relația pe care Monseniorul o avea cu copiii din mahalale sărace a lăsat câteva mărturii bunul său prieten Jacques Maritain. În jurul lui se strângeau băieți și fete și-i ascultau poveștile, numindu-l Moș Crăciun. El îi asculta pe fiecare în parte cu atenție, se interesa de viața lor, de jocurile lor, de greutățile pe care le aveau acasă. Cu timpul, micuților li s-au alăturat și părinții și veneau la baraca amenajată ca o capelă să asculte Sfânta Liturghie, dar și să primească un sfat, un ajutor când erau la necaz. Îl simțeau puternic și de aceea au început să-l considere ca pe unul de al lor, mai cu seamă, pentru faptul că reușise să coaguleze sărmana lor comunitate aflată la periferia societății.

Monseniorul, numit așa pentru că primise titlul de la Pius al XI-lea, a fost prezent la toate ”crucile de caritate” (Jaques Maritain) și nu numai în mahalaua  pariziană.  În anul 1933, a însoțit un grup de surori carmelite la Tokyo pentru a întemeia primul Carmel din Japonia.

”Monseniorul se afla la Bruxelles, în anul 1934, când a aflat că un amic al său, Panait Istrati, era internat de-acum în condiții grave în spitalul pentru tuberculoși din București. Monseniorul nu a stat pe gânduri și s-a urcat în primul tren. Trebuie să spun că acest prieten al său român, un scriitor cunoscut în ambientul literar francez, trecea prin momente deosebit de dificile, nu numai pentru că era pe patul de moarte, ci și pentru că era singur , abandonat și blamat de toți tovarășii săi de luptă pentru idealurile socialiste. Cele două călătorii în URSS, în 1927 și 1929, îl conduseseră la descoperirea unei realități comuniste cu totul diferite de cea care-i fusese prezentată în saloanele intelectualilor parizieni. Onest și curajos din fire, la întoarcerea din cea de-a doua călătorie a decis să spună adevărul în povestirea ”Să mergem spre altă flacără- Spovedania unui învins”. A fost sfârșitul. Camarazii nu l-au iertat, ba chiar l-au acuzat că e fascist.

Cu ceva timp în urmă Francois Mauriac, scriitor catolic francez încercase să-l încurajeze cu scrisori despre iubirea lui Dumnezeu și infinita lui milostenie, dar lui Panait Istrati, bolnav în fază terminală, singur și abandonat de prietenii care îl aclamau, cuvintele despre iubirea divină nu făceau decât să-i sporească   amărăciunea provocată de sentimentul că-și irosise viața. În cele din urmă, la căpătâiul lui a sosit Vladimir Ghica. cuvintele lui în fața unui om care se apropia de moarte erau puține, dar Monseniorul știa să vorbească și prin gesturile atente ale mâinilor: ștergându-i sudoare, oferindu-i un pahar cu apă ori aranjându-i pătura.

Aceste gesturi i-au vorbit lui Istrati despre iubirea divină mai mult decât orice cuvânt. Și au grăit cu atâta intensitate încât l-au făcut să se reîmpace cu Dumnezeu înainte de marea întâlnire.”

Pe lângă apostolat, un alt element esențial din viața Monseniorului Vladimir Ghika a fost rugăciunea. ”Trebuie să-l fi văzut și să-l fi ascultat ca să înțelegi pe deplin cum acest om răspândea rugăciune în jurul lui, cum devenea cu totul rugăciune prin toate gesturile, atitudinile, cuvintele sale, dar, mai ales prin tăcerea sa: te făcea să te rogi, era aproape imposibil să fii în prezența lui sau să-l asculți și să nu te rogi.” (Jean Daujat)

În anul 1939,  s-a reîntors în țară și după câteva luni petrecute cu familia îl găsim slujindu-i pe refugiații polonezi aflați în mare suferință. În aprilie 1944, Bucureștiul este bombardat și printre cei salvați de sub ploaia de bombe se află Monseniorul Ghika, adevărat înger păzitor al bunkărelor. Nu le uită nici pe femeile aflate în închisoarea Văcărești, multe condamnate pentru prostituție, lucru pentru care celorlalți le provoca dezgustul, dar Monseniorul Ghika merge și celebrează săptămânal Sfânta Liturghie în închisoare. Erau acolo suflete mult mai prețioase decât cei care se cred fără de păcat.

”A consola, spunea Monseniorul Ghika, este putința noastră de a da celuilalt ceva care să fie mai adevărat decât durerea sa.”

Iar acel ceva putea să fie chiar o simplă îmbrățișare așa cum se întâmplase în cazul unui tânăr farmacist suferind de o boală de piele care-l făcea urât mirositor și dizgrațios. Puteai să vezi uneori pe străzile Bucureștiului un bătrân preot cu o valijoară neagră în mână deplasându-se pe jos oriunde era chemat.

În 1948, rudele Monseniorului Ghika au părăsit România, însă el a rămas: ”Dacă Dumnezeu mă vrea aici, voi rămâne aici”.

Într-o zi mohorâtă de 18 noiembrie 1852, Monseniorul este chemat de urgență la capătul unui muribund pentru a-i administra sacramentele. Mergea grăbit ducându-și valiza cu veșmintele sacre când o mașină a Securității se oprește lângă el și doi zdrahoni îl împing în mașină  și-l duc la închisoarea militară  Uranus din București. Acuzația era de ”complicitate la crime de înaltă trădare în favoarea Vaticanului”. Trebuie de spus că între 1948 și 1952 fuseseră arestați toți episcopii Bisericii Catolice împreună cu auxiliarii lor și toți preoții care nu acceptaseră să colaboreze cu comuniștii.

Monseniorul Vladimir Ghika a fost torturat, bătut, ținut la interogatorii îndelungi zi și noapte, însă, după cum se știe, valoarea aurului se probează prin foc și virtuțile  omului prin suferință.

 N-a vrut să semneze nimic, n-a recunoscut nimic deși era ținut în pumni, dușuri reci, chinuit cu câini feroce. La unul dintre interogatorii și-au dat seama (nu trebuie uitat că erau fini psihologi chiar dacă își foloseau cunoștințele în activități diabolice)  că are oroare de spânzurătoare. Așa că, l-au supus la o așa-zisă spânzurătoare electrică- un dispozitiv electric fixat în jurul gâtului celui torturat – inelul se strângea în jurul gâtului și-l ridica pe bietul suflet supunându-l la șocuri electrice. O altă metodă diabolică de a-i distruge demnitatea interioară și de a-l chinui a fost falsa condamnare la moarte. Dar faptul că a fost dus în fața plutonului de execuție și s-a tras cu gloanțe oarbe  în el nu l-a impresionat deloc pe cel pentru care moartea i-ar fi grăbit întâlnirea cu Cristos.

Pe 25 octobrie 1953, are loc un simulacru de proces și deși Monseniorul a cerut să se apere singur deoarece era specialist și în drept, nu i s-a permis. Acuzat de ”spionaj în favoarea Vaticanului și a puterilor imperialiste” a fost condamnat la trei ani de temniță grea.

 Închisoarea Jilava a fost ultima treaptă către Paradis. Torturile zilnice suferite de deținuții de la Jilava erau de neimaginat: înfometare, frig, percheziții nocturne însoțite de bătăi crunte. În timpul iernii, erau scoși afară în ger dezbrăcați și bătuți cu pumnii și picioarele. La una dintre aceste percheziții nocturne, Monseniorul a fost luat în primire de un tânăr recrut care, vrând să se ridice în ochii superiorilor,  a început să joace un fel de fotbal cu trupul deja martirizat al Monseniorului.

„Într-o noapte geroasă, cu vânt puternic, avem o perchiziţie amănunţită. Suntem dezbrăcaţi la piele şi scoşi pe un coridor întunecat, prin care vântul îşi făcea de cap. Două ore am stat dezbrăcaţi pe acest coridor, în care timp un ofiţer de securitate a găsit în buzunarul Monseniorului ghimpele din coroana de spini a Mântuitorului şi i l-a confiscat. În sfârşit, ne-am îmbrăcat şi l-am ajutat şi pe Monsenior să se îmbrace. Tremura însă. Şi când s-a băgat sub pătură tremura. Rogojina de sub el era prea subţire. Toată noaptea a tremurat fără întrerupere.”

 (Prof. Costache Florea, coleg cu Vladimir Ghika in inchisoare)

 Atât cât i-a îngăduit propria suferință, el a continuat să fie suport pentru ceilalți deținuți în închisoare. Cu câteva zile înainte să moară și-a prevestit ziua morții, chiar și ora și a cerut să i se aducă un preot catolic, dar i-a fost refuzată cererea. A fost pentru prima dată în viața lui când a plâns.

 S-a stins din viață în ziua de 16 mai 1954 și Providența Divină a vrut ca alături să-i fie un preot ortodox, un tânăr evreu, un pastor protestant și un imam tătar, deținuți aflați în aceeași cameră a infirmeriei cu el.

Rugându-se împreună cu el în ultimele clipe ale vieții, i s-a împlinit marea dorință – aceea de comuniune ecumenică a unei singure turme sub un singur păstor.

În 2002 i s-a deschis un alt proces lui Vladimir Ghika – procesul canonic de beatificare și de canonizare în Biserica Catolică.

Bibliografie: Anca Mărtinaș, Vladimir Ghica, Prințul cerșetor de iubire pentru Christos