Rembrandt Harmenzoon van Rijn

Rembrandt Harmenzoon van Rijn

 

 

 

În  16 iulie 1606, vedea lumina zilei cel de-al optulea copil al lui Harmen Gerritszoon van Rijn și al Neeltjiei Willemsdochter van Zuybrouk din Leyda. Tatăl are una dintre cele mai frumoase meserii: este morar. După ce a smuls cu multă temeritate și răbdare pământul din ape, după ce a transformat această forță de temut care este apa în pământ roditor a reușit să-i aducă în ajutor vântul oferindu-i spre mângâiere nenumărătele aripi ale morilor sale. Uneori, cocoțat pe meterezele orașului denumit Pelicanswaal privește în zare cu mândrie întinderile de pășuni tivite cu canale argintii pe malurile cărora se mlădie sălcii umbroase. Dar marea realizare a omului în această țară în care apele au fost îmblânzite și ordonate sunt morile, mărturile a dârzeniei omului. Harmen Gerritszoon este un om nevoiaș care a pornit la drum cu zestrea primită de la socrul său- jumătate din proprietatea unei mori și jumătatea unei grădini, dar în 1600, după moartea mamei sale primește moștenire o casă arătoasă în Weddesteeg. Știe să scrie și să citească și, în 1605, este ales șef al unei administrații suburbane, lucru care dovedește că se bucura de stima comunității.

După Amsterdam, Leyda era cel mai important orșa la acea vreme și era foarte îndrăgit de toți olandezii, mai ales, după faimoasa eliberare în urma asediului spaniolilor de la 1574. Țările de Jos purtaseră vreme de zeci de ani lupte cu bandele spaniole. După multe frământări sociale, orașul este înzestrat cu o Academie- cel dintâi titlu dat Universității, în care tinerii vor da năvală să se instruiască. Astfel, băiatul armatorului va învăța cot la cot cu cel al țăranului și al muncitorului. Industria textilă a fost  de asemeni, înfloritoare și din cauza frământărilor religioase mii de emigranți s-au refugiat în Leyda unde își găseau  de lucru și  un adăpost sigur. Oraș înfloritor, fără să fie port la mare era străbătut de două brațe ale bătrânului Rin care erau căi de transport pentru mărfurile aduse de neguțători din alte colțuri ale lumii. Vechii pirați și corsarii își găsiseră un rost în Leyda însă tânjeau după bogățiile îndepărtatelor Indii și după cele ale misterioasei China. La 9 aprile 1609, prin armistițiul semnat la Anvers, care va dura 12 ani, se pune capăt războaielor interne și se recunoaște suveranitatea Republicii Provinciilor Unite. Copilul Rembrandt nu are nicio treabă cu toate aceste lucruri care se petrec în jurul lui: el este propriul lui stăpân și se joacă în moara tatălui său lipsit de griji. La vârsta de 14 ani, după ce își educase ceilalți copii în spiritul muncii cu brațele,  morarul din Leyda hotărăște să-și înscrie mezinul în cataloagele Academiei: Rembrandus Hermanni Leydensis. Să vorbească și unul dintre copii lui limba universitarilor de la Leyda pe care el n-o înțelegea.

Întemeiată, înainte de toate,  cu scopul de-a promova preoți calvini, Universitatea din Leyda are și dascăli buni, dar și alții mai răi și discipoli supuși, dar și alții precum tânărul Rembrandt care deja visează să-și urmeze propriul destin, diferit de destinul comun. De la bun început, s-a arătat atât de refractar învățatului încât a trebuit să renunțe la școală. Dezamăgit, tatăl îl întreabă cu seriozitate:

-Dacă nu vrei să mai mergi la Universitate, ce ai de gând să te faci?

- Vreau să mă fac pictor, i-a răspuns cu candoare și hotărâre copilul.

Om deschis la minte, morarul și-a spus: ”de ce, nu?” și i-a venit în minte Lucas van Leyden, copilul minune ajuns pictor, gravor și pictor de vitralii. Drept urmare, l-a dat pe mezin lui Jacob fiul lui Isaac Claesz Swanenburch cu care se înrudea și care era un pictor destul de mediocru, dar cu mare respect pentru arta sa. Așa cum îi îndruma Cennino Cennini în al său ”Tratat de pictură” pe toți aspiranții la școala de pictură, în primul an trebuia să învețe să deseneze, apoi, studiau culoarea și învățau să fixeze aurul pe pânză. Amestecul culorilor  constituie o altă treaptă în asimilarea acestei arte. După trei ani de ucenicie, tânărul Rembrandt a făcut progrese remarcabile și bătrânul van Rijn îl va încredința mai departe lui Pieter Pieteresz Lastman care se bucura de mare notorietate și a cărui manieră artistică  fusese mult influențată de Caravaggio. Și totuși, Rembrandt  simte lipsa lui de originalitate, deși avea mare căutare printre colecționarii locali, și după numai șase luni de lucru în atelierul lui se întoarce la Leyda. Este decis să lucreze singur. Pe un petec de hârtie a mâzgâlit în grabă un sfat pe care Leonardo da Vinci îl dăduse novicilor și a lipit hârtia pe un perete: ”Fii atent pe stradă la căderea serii, la chipurile bărbaților și femeilor când vremea este urâtă, câtă grație și blândețe zărești pe aceste chipuri.”

Avea  doar 18 ani când a înțeles că maeștrii lui care imitau, pur și simplu, maniera italienească erau prea slabi pentru a rezista în timp. Doar unul dintre pictorii din Țările de Jos a știut să rămână el însuși: era Pieter Bruegel. Era clar că trebuia să se debaraseze de cele învățate și să fie el însuși.. Așa cum rămăsese Rubens. Prea multă influență din arta italiană se vedea la tot pasul – în pictură, în tratatele de pictură, în arhitectură. Rembrandt are un prieten, Jean Lievens care lucrase vreme de doi ani la Amsterdam cu Lastman pe care i-l recomandă și lui.

În 1627, Rembrandt încă mai picta scene biblice pe panouri mici și făcea gravuri după canoane ce nu admit greșeli. Urmând învățăturile biblice își îndreaptă privirile către lumea dezmoșteniților soartei – vagabonzi, cerșetori, lucrători din sărăcăcioasele ateliere de postăvărie. Pentru el chipul omului rămâne un mister pe care artistul trebuie să-l pătrundă spre a-i descifra trăsăturile cele mai fine. Printre portretele pe care le realizează este și chipul mamei pe care îl redă cu multă pioșenie- umilă, cu fața zbârcită și cu mâinile unite pentru rugăciune. Apoi, tatăl pe al cărui chip se citea dârzenia și temeritatea omului simplu care rezistase vremurilor grele în care trăise. Rolul de model chiar îi încântase pe bătrânii lui părinți pe care i-a folosit în realizarea tabloului : ”Disputa celor doi savanți” (1628)

Omul. Pentru Rembrandt chipul uman înfățișat pâna la cele mai fine trăsături care dezvăluie ungherele sufletului rămâne principala atracție. Artistul e un adevărat vrăjitor care pictează chipuri pline de suflet. Cu timpul, măiestria lui în a surprinde luminile și umbrele din care străpungeau privirile încărcate de suferință, ajunge de neegalat.

Tulburările religioase, revoltele și, apoi, războiul de independență au avut consecințe decisive asupra picturii din Țările de Jos. În nicio țară pictura nu este atât de mult legată de viața cotidiană; prin portretul precis și  onest se exprimă un întreg popor. Sensul profund național al portretului olandez este cât se poate de accentuat în aceste vremuri și despre portretele lui Rembrandt van Rijn lumea  începe deja să vorbească la modul superlativ. Este remarcabilă autobiografia lui Constantyn Huygens scrisă în limba latină în care sunt aduse elogii, printre alții, și lui Rembrandt. Îi prevedea un viitor strălucit și mergând la Haga prezintă tuturor prietenilor lui un mic tablou pe care îl primise de la artist.

Dacă politica îi dezbină pe oameni, arta îi unește în același cult și  către maestrul din Leyda încep să curgă comenzile din Haga și din Amsterdam.   Și pentru că Amsterdamul devenise un mare centru  comercial, Rembrandt nu ezită să se stabilească în faimosul oraș.

În Amsterdam, Rembrandt  găsește găzduire la Hendrick Uylemburch care se ocupă cu vânzarea  de obiecte de artă și antichități și cu care făcuse mici afaceri. E dornic să se impună și pictează portrete, nuduri, scene biblice evitând monotonia. Asociația chirurgilor îi comandă ”Lecția de anatomie a profesorului Tulp”, lucrare de mari dimensiuni, o adevărată provocare deși subiectul nu era pentru prima dată abordat. Rembrandt va stărui mult asupra compoziției și asupra luminozității tabloului. Toți cei care-l văd susțin că e o adevărată capodoperă și dintr-o dată, Rembrandt devine cel mai căutat pictor din Amsterdam.  În portrete, în scenele biblice și cele domestice, artistul are un scop esențial- să redea viața. Printre portretele lui apare chipul unei femei cu un aer tineresc și cu o figurră agreabilă care are ceva special. E o tânără de 21 de ani, Saskia Uylenburch, cea mai mică din cei nouă copii ai fostului primar al Leeuwardenului. În curând va consimți să-i devină soție renumitului pictor și  pe data de 10 iulie se căsătoresc.  De-acum încolo,  în multe din tablourile lui  vom vedea chipul blond și bucălat al Saskiei împodobit cu flori. Pe lângă pasiune de-a picta și de a grava o adaugă pe cea de colecționar și începe să cumpere desene și gravuri rare. Comenzile curg gârlă și gravurile lui se vând la preț bun. Asemeni confratelui său, Frans Hals, multe din portretele lui sunt împdobite  cu dantele, bijuterii, broderii.

Spre sfârșitul anului 1635, Saskia naște un băiețel pe care îl botează Rombartus. În cinstea bunicului patern. Pentru că i se mărește familia Rembrandt se mută într-o casă nouă.  În cursul aceluiași an termină ”Orbirea lui Samson” tablou care te poartă cu gândul la Caravaggio.  Cu timpul, trece de la portretistică către peisaj, pe suprafețe mici pictează ceruri imense și devine maestru în redarea transparenței. Niciodată nu i-a plăcut să meargă pe drumurile străbătute de alții și de aceea experimentează teme dintre cele mai diferite. După câteva procese cu familia Saskiei care o acuzase că-și apropriase bunuri prin diferite mijloace necinstite, Rembrandt se retrage și pe 5 ianuarie 1539 își cumpără o casă situată pe Breestraat.

 Deși este unul dintre cei mai bine plătiți pictori din țară, treisprezece mii de florini, cât costase casa,  este o sumă destul de mare și se vede nevoit să picteze mai mult și să țină la preț. A picta portrete nu-i o treabă tocmai ușoară chiar și pentru un pictor ca Rembrandt. Deseori trebuie să suporte și reacțiile diferite ale celor care văd tablourile, care, uneori, sunt zeflemitoare, alteori sunt încărcate de nemulțumire. Pentru prima oară primește o comandă și pictează ”Unirea patriei”, deși niciodată până atunci nu se  amestecase în treburile publice. E o compoziție simbolică  în care se vede o grădină olandeză cu stemele orașelor Amsterdam, Leyda și Haarlem. Justiția se roagă în fața unui tron gol pe care e așezată o coroană un leu înlănțuit  și cavaleri în armuri ce trec la atac. Pe stema cetății se citește ”Soli Deo Gloria”. Dar tabloul nu va fi terminat niciodată.

Pe 22 septembrie 1641, se naște un alt  fiu pe care îl botează Titus, dar bucuria acestei nașteri este umbrită, micul Rombartus moare în vârstă de șapte ani. Anul următor o găsește pe Saskia căzută la pat. Își face testamentul și lasă toate bunurile ei lui Titus, singurul copil în viață.  În data de 14 iunie, Saskia moare roasă de ftizie. Moartea Saskiei încheie o perioadă fericită din viața pictorului. Nu-i mai pasă de nimeni și de nimic și deseori fuge în afara Amsterdamului și pictează peisaje. Era renumit deja și în afara granițelor țării și considerat unul din cei mai mari pictori ai vremii. Pictează, în continuare, cu frenezie burghezi, rabini evrei, bătrâni înzorzonați după moda orientală care-i evocă pe patriarhii și magii biblici, dar și imagini din vis. Rembrandt este un vizionar și un poet, diferit de confrații lui. Pentru el, marele maestru rămâne Rubens.

Anul 1648 este considerat ”Anul păcii” datorită tratatului încheiat între Țările de Jos și Spania, dar pentru viața privată a lui Rebrandt e unul dintre cei mai tulburi ani. Intră în conflict cu una dintre servitoarele lui care îl reclamă că îi promisese s-o ia de nevastă. Îi plătește o amendă destul de mare și nu după mult timp în casa lui intră o nouă servitoare, tânăra Hendrikje Stoffels.  

Anul 1650. În Anglia, Carol I este decapitat, lucru care provoacă o vie emoție în Provinciile Unite. Vondel scrie un poem despre paricidul din Marea Britanie și denunță uciderea socrului Prințului de Orania. În toate regatele europene crima, corupția, răfuielile  sunt la ordinea zilei. Lumea se frământă, se încaieră, încheie tratate de pace, dar toate acestea nu trec dincolo de pragul casei lui Rembrandt. Artistul pictează și gravează, instruiește tineri discipoli. Cu o deosebită măiestrie abordează subiecte biblice care îl înalță, dintr-o dată, pe  cele mai înalte culmi ale artei.

”Gravura, se știe, a cunoscut, o dată cu dezvoltarea tipografiei, o faimă din ce în ce mai mare. La început, a fost naiva gravură pe lemn, născută probabil din aceea a meseriașilor care meștereau jocurile de domino, care colorau cărțile de joc. Trecând prin incunabule, dă naștere tipografiei. Apoi Maso Finiguerra a descoperit întâmplător gravura în metal. De atunci această tehnică a dat rezultate minunate. În țările din Nord, Schongauer, Durer și Lucas van Leyden s-au impus ca maeștri egali, dacă nu chiar superiori, marilor transalpini, Antonio Pollaiuolo, Mantegna și Marcantonio Raimondi. Deja dăltița, la unii și la alții cedează locul acului de oțel, mai nervos și mai rapid. În curând, apa tare va mușca arama: o nouă tehnică a luat naștere. Câteodată, gravura cu dăltița, cu acul și apa tare își dau întâlnire pe aceeași planșă. Giulio Campagnola  inventează gravura prin punctat. Augustin Hirschvogel  folosește pentru prima dată inciziuni profunde, care dau accente necunoscute până atunci. Încetul cu încetul, genurile se separă. Breugel, Floris, Jerome Cock, Pieter Coecke, Wierix și Goltzius rămân credincioși inciziilor moi ale  dăltiței fără niciun amestec. Dar urmându-l pe Parmesan, acvafortișii s-au înmulțit. La Amsterdam lucrează Hercules Seghers, care, printr-un punctat ușor, redă peisaje vibrând de viață.... Rembrandt, desenator neobosit, probabil că a fost cucerit de acest fel de exprimare. Nu de gravura cu dăltița, care pretinde o disciplină fără șovăieli, dar de lucrul cu acul, care îngăduie toate fanteziile. Gravurile cu dăltița ale unui Goltzius, de care fac atâta caz contemporanii, probabil că-l plictisesc, nu numai prin stilul lor romanizat, cât însăși prin această muncă cu aspect mecanic, unde fiecare cizelare se aseamănă cu cea dinainte și va fi identică cu cea următoare. Cu cât mai atrăgătoare apare libertatea unui Hercules Seghers, când creează un peisaj din câteva arabescuri! Și ne închipuim entuziasmul său dacă, așa cum e probabil, el a văzut primele lucrări ale lui Callot! Pentru dânsul , aceasta este gravura. Nu este, ca la gravorii cu dăltița silitori, copierea unui model. E pur și simplu, desen pe metal. Desen cu acul de oțel.”

 (Roger Avermaete)

Viața lui Rembrandt, asemeni a altor mari pictori este un fascinant amestec de vis și realitate, dar de cele mai multe ori visul biruie. El poate picta  schițe, locuri,  oameni doar așa cum apar în viziunile lui fără ca cei lipsiți de aripi să le poată vedea. Rămâi tulburat în fața jocului  mânecilor, esență a picturii eliberată de orice canoane. E obsedat de contrastul umbrelor și al luminilor așa cum, altădată, deprinsese de la maestrul său da Vinci.  Și acest lucru se observă și în gravurile lui  în care din câteva trăsături de linii halucinante țâșnesc figuri roase de umbre. Rembrandt nu este sclavul naturii, ci un vizionar și lucrul ăsta se vede cel mai bine în portretele lui în care valorifică tot ce-i mai prețios din talentul artistului care știe să treacă dincolo de bariere, să vadă întreaga gamă de trăiri aflate în spatele unui chip. Modelele lui sunt în mare parte umile, adunate de pe stradă, roase de boli, de vârstă de suferință, frumoase sau urâte, artistul se înduioșează de fiecare dată în fața naturii umane.

Dar artistul nu trăiește în afara societății și Rembrandt e prins între comisari, notari experți și martori în câteva procese. E o perioadă grea pentru el și, conform obiceiului, când iese la lumină își face două autoportrete. Cel mai grandios este cel din anul 1658. Artistul este reprezentat din față, stând într-un fotoliu cu un baston în mână având un aer de seninătate solemnă. O adevărată pasăre Phoenix care a renăscut din propria cenușă. Potolit, după atâția ani de suferință, cu o privire limpede ce sugerează încrederea în sine și echilibrul. Deși rămăsese falit în urma proceselor avute cu familia,  își continuă munca și, culmea ironiei, poeții încep să-l proslăvească. Într-o culegere poetică de la 1666 sunt nu mai puțin de cinci lucrări dedicate lui Rembrandt. Nici ironiile, nici laudele nu mai trec dincolo de pragul casei Leului oțelit de încercările vieții. Priviți-i ”Renegarea Sfântului Petru”, atunci când  întrebat fiind răspunde ca un laș: ”Nu cunosc pe acest om”, în timp ce Isus, din umbră,  se întoarce și privește spre cel care-l reneagă.

După tradiția olandeză, sindicii postăvarilor îi comandă o lucrare grandioasă, un portret colectiv. Rembrandt termină această capodoperă în 1662. Cu timpul, deși lucrările lui capătă tot mai multe elogii, nu mai are elevi, semn că  Leul cel aspru și bătrân e tot mai sever. Un lucru trebuie remarcat în viața lui: deși pictează mult, vinde la fel de mult și la prețuri foarte mari tot la fel de mult cheltuiește și nu de puține ori ajunge să facă împrumuturi pe care nu le mai poate onora. Nici afacerile cu negustorii de artă nu stau prea bine, învățați să-și vândă creanțele la prețuri de nimic. De aceea viața lui este continuu populată cu oameni ai legii – datorii, procese, afaceri cu obiecte de artă, uneori, păguboase. Nu e nimic anormal în lumea negustorilor de artă din Amsterdamul acelor timpuri.

Lui Rembrandt nu-i este dat să-și afle liniștea. Hendrickje  se îmbolnăvește și simțind că moartea se apropie își face testamentul în care primul de care are grijă să nu rămână în bătaia vântului este artistul- îl lasă unic moștenitor. În curând,  se prăpădește și Rembrandt rămâne cu cei doi copii: Titus, care întreaga viață i-a fost aproape, și Cornelia. Pe 10 februarie 1668, Titus se căsătorește cu Magdalena van Loo, dar câteva luni mai târziu este doborât de ftizie, boală pe care o moștenise de la mama lui. Astfel, Rembrandt își pierde cel mai credincios tovarăș. Pictează ”Reîntoarcerea fiului risipitor” într-o simfonie arzătoare și pasionantă de culori în care roșul e dominant. Singurul mod de a-și păstra fiul aproape este această magie de culori. O pace pe care niciodată n-o cunoscuse coboară în străfundul sufletului său. Precum Iov pierduse toate bunurile acestei lumi, oameni și lucruri, dar  lasă,  în schimb, o operă care compensează toate aceste pierderi.

 Pe 4 octombrie 1669, Rembrandt van Rijn moare și, patru zile mai târziu, e îngropat la Westkerk. Ca orice geniu, Rembrandt a oferit pilda unui artist care s-a desprins din mediul său urmându-și propriul destin. A pictat fără să-i pese de gustul publicului și așa a reușit să creeze atâtea capodopere. A fost un avangardist al timpului său- nimeni înaintea lui nu a arătat cu atâta convingere că pictura se hrănește din ea însăși și că poate fi înălțată la rang de poezie. Tablourile lui sunt adevărate poeme de sine stătătoare. A dus o muncă titanică pentru a ajunge acolo unde îi este locul unui artist de geniu: pe culmile umanității.

29.04.2021

m.s

Cenaclu Literar: