Georges Rouault s-a născut la Paris, în Belleville, pe data de 25 mai 1871, chiar în ziua în care cartierul era luat cu asalt de versaillezi . Familia lui se ocupa cu artizanatul – tatăl, originar din Montfort (Bretania) era ebenist și se ocupa, mai ales, cu lăcuirea pianelor Pleyel. Mătușile lui pictau porțelanuri și evantaie, iar bunicul era un mare admirator al lui Manet. Într-o astfel de familie în care toată lumea avea preocupări artistice copilul a deprins  de mic gustul pentru frumos. A fost dat la școala protestantă, dar într-o zi când a fost pedepsit prea sever după părerea tatălui, întotdeauna partizan al libertății individuale,  a fost luat și dat la un mare meșter sticlar să învețe meserie. Rouault a fost la început pictor sticlar și s-a ocupat de restaurații, dar și de fabricarea unor vitralii sub îndrumarea maestrului Hirsch. Apoi, a intrat  ca ucenic în atelierul lui Gustave Moreau. Între timp, a studiat la Școala de Arte Decorative, apoi la Scoala de Belle Arte. Primul lui profesor îndrumător în arta picturii a fost Delaunay, însă cel care l-a marcat definitiv a fost Gustave Moreau. În multe dintre lucrările lui chiar îl imită în abordarea subiectelor: ”Copilul Iisus în mijlocul învățaților”, ”Christos coborât de pe cruce”, ”Samson învârtind piatra morii”. Deși foarte independent din fire, Rouault n-a renegat niciodată influența covârșitoare a maestrului. Gustave Moreau era  un profesor savant, membru al Academiei, și  avea un cuvânt greu de spus în lumea artei pariziene de aceea l-a trimis pe Rouault să studieze la Roma. ”Străduiți-vă să intrați pe ușa îngustă” își sfătuia el elevii. ”Gustave Moreau, spune Rouault, ne-a învățat să ne disciplinăm voința fără o metodă preconcepută; ne-a insuflat gustul pentru ceva destul de înălțător și rar, care poate fi îndrăgit tot atât cât și adevărul cel mai palpabil.(...) Ne-a învățat să respectăm o anumită viziune interioară...să gustăm savoarea eroismului.”

Anul 1903, când pictorul împlinea 32 de ani, reprezintă un moment de răscruce: este momentul în care are o puternică intuiție. Într-o scrisoare adresată lui Schure spune:   „Pentru mine, începând de la sfârşitul unei zile frumoase în care prima stea care străluceşte pe bolta cerească mi-a strâns nu ştiu de ce...inima, am făcut inconştient să decurgă o întreagă poetică. Această căruţă cu nomazi oprită pe drum, calul bătrân şi slăbănog care paşte iarbă uscată, paiaţa bătrână aşezată în colţul rulotei sale ocupată să-şi cârpească haina strălucitoare şi bălţată, acest contrast de lucruri scânteietoare, strălucitoare, făcute să amuze, şi această viaţă de o tristeţe nesfârşită...dacă o vezi puţin de sus...

Apoi am amplificat toate acestea.  Am văzut clar că paiaţa eram eu, eram noi...aproape noi toţi...viaţa este aceea care ne dă această haină bogată şi împodobită cu paiete, suntem cu toţii mai mult sau mai puţin paiaţe, purtăm cu toţii ”o haină împodobită cu paiete”, dar suntem surprinşi, cum am surprins-o eu pe bătrâna paiaţă,vai! atunci cine ar îndrăzni să spună că nu este cuprins până în străfundul inimii de o milă fără margini. Am defectul (defect poate...în orice caz este pentru mine o prăpastie de suferinţe...) de a nu lăsa niciodată nimănui haina sa împodobită cu paiete, fie el rege sau împărat. Vreau să văd sufletul omului pe care-l am în faţa mea...şi cu cât este mai mare şi cu cât este mai slăvit ca om, cu atât mai mult tremur pentru sufletul lui...”

Cheia întregii sale opere o găsim într-o afirmație pe care o va face mai târziu: ”Să-ți tragi toată arta din privirea unei bătrâne mârțoage de saltimbanc (om sau cal) înseamnă să ai un orgoliu de nebun- sau o umilință desăvârșită, dacă ești născut pentru aceasta.”

În această perioadă, îl cunoaște pe Huysmans și pe Leon Bloy care va exercita o influență hotărâtoare asupra sa. Amândoi detestă din suflet jumătățile de măsură și gustul pentru exces și sunt adepții ideii că pentru a ajunge la stele trebuie să traversezi Iadul; și decât să duci o viață liniștită de ”om cumsecade”,  plină de ipocrizie și de ascunzișuri, mai bine suporți consecințele marginalizării. Așa cum Bloy este pe linia lui Baudelaire, opozant puternic al burgheziei, Rouault își exprimă mânia împotriva mediocrității în linia lui Goya și a lui Daumier. Cu toate aceste afinități, între cei doi există și divergențe: Leon Bloy detestă academismul în artă astfel că la 1 mai 1907, în urma vizitării Salonului Independenților îi scrie prietenului său, Rouault o scrisoare foarte dură: ”Firește am văzut unica și veșnica dumitale pânză, întotdeauna aceeași târfă sau aceeași paiață, cu aceeași singutră și lamentabilă diferență că deșeul pare mai mare de fiecare dată...Astăzi îți mai spun două lucruri, după care n-o să mai fii pentru mine decât un trup fără suflet. Primo: ești atras exclusiv de urât, și acest urât te amețește. Secundo: dacă ai fi un credincios, un practicant religios, un supus, n-ai putea picta aceste pânze oribile. Un Rouault capabil de profunzime ar simți puțină spaimă.”

 Dar astfel de reproșuri i se cuvin și lui Bloy - cine i-a citit opera știe foarte bine despre ce este vorba.

Mai târziu, în ”Amintiri intime” arătând că nu poate să existe decât o singură formă de frumos, că și abjectul are strălucirea lui,  Rouault va spune: ”Unii m-au alăturat lui (Bloy) și am devenit Leon Bly al picturii fără s-o fi dorit, nici s-o fi căutat...Deseori s-a stabilit foarte greșit o apropiere între arte. E natura spiritului de-a lungul secolelor, și în arte foarte diferite între ele prin mijloacele lor de exprewsie, dar este un joc facil și deseori fals să apropii artiști practicând o artă diferită.”

Cu timpul, Rouault devine tot mai înspăimântător în arta sa, procedând la arderea cu fierul roșu a oricărei răni a bietului suflet omenesc. Culorile lui sunt sumbre, îngroșate  emanând tristețe și multă suferință. Paradoxal, Rouault cel intim și secret este un om de o delicatețe rară, poet profund mistic și bucolic, în aceșlași timp,  așa cum îl cataloga Raisa Maritain, clocotind de idei și preocupări nobile, dar scufundat în propria-i tăcere. Sunt oameni a căror existență seamănă cu cea a unui copac ce crește în apropierea unui râu, care se tot dezvoltă și cresc, rodind la vremea lor și păstrându-și legătura puternică cu solul în care au crescut. Așa a fost Rouault: și-a păstrat verticalitatea menținându-se precum vulturul în tării.

După Războiul din 1914, Rouault se retrage în atelierul său și se ocupă de pictură, de ceramică, dar și de sticlărie. Caracterul bizantin al picturii lui se accentuează, pateticul se estompează fiind înlocuit cu grandoarea. Apar peisajele, florile, amurgurile decoruri intime și delicate care oferă omului pacea mult dorită, împăcarea cu sine și cu tot ceea ce îl înconjură.

Mulți i-au judecat opera considerând-o greoaie, încărcată de materie, dar pe bună dreptate remarca artistul: ” ca să te despoi trebuie să fii destul de bogat”, adică, pentru a pune în evidență materia îți trebuie destul de mult spirit să-i poți pătrunde tainele.

Acuzat că opera lui emană tristețe patimă și violență, dar niciodată bucurie, Rouault contrazice aceste aprecieri prin însăși arta lui: ”Pictor al bucuriei!...De ce nu? Am fost atât de fericit să pictez, am fost nebun după pictură, uitând totul în cel mai mare necaz. Criticii nu-și dau seama pentru că subiectele mele erau tragice. Dar bucuria nu se află decât în subiectul pe care îl pictezi?” (Stella vespertina) Și câtă dreptate avea: bucuria unui artist nu stă în subiectul abordat, ci tocmai în actul creației, iar pentru cine nu știe,  a crea înseamnă a fi în relație de iubire cu semenii și cu Dumnezeu, căci până la urmă asta înseamnă actul creator: bucuria reînvierii sub soarele vieții.

26.05.2021