Celor care uită

Celor care uită

 

 

 

 

 

Ciudat popor mai suntem! Nu ne dezminţim renumele de iubitori de circ pentru nimic în lume. Şi nu ştiu cum se face că, de vreo 20 de ani încoace, viaţa noastră, a românilor, se desfăşoară mai ales în lumina reflectoarelor. Trăind la cote atât de înalte nici nu mai avem timp să mai gândim în tihnă, să ne ocupăm de lucrurile simple precum familia, dragostea, prietenia... Devorăm spectacol după spectacol, aşa cum în urmă cu vreo 2000 de ani strămoşii noştri latini se delectau cu luptele dintre gladiatori şi cu execuţiile pline de cruzime la care erau supuşi sclavii, fiind aruncaţi în arena leilor. Şi, parcă n-ar fi destulă nici efervescenţa acestor zile caniculare, nici spectacolul oferit  de sinuciderea unei cunoscute cântăreţe ce a mai ostoit puţin setea de spectacol că, iată, un alt spectacol, cu valenţe mult mai profunde, apare la orizont. După „îngropăciune”, cum era şi normal, avem o „dezgropăciune”. Urmaşii clanului ceauşescu, mizând pe scurtimea de memorie a românilor, au decis să-i dezgroape pe cei doi împuşcaţi pentru „a-i îngropa creştineşte”. M-am cutremurat până în străfundul sufletului când am citit declaraţia plină de tupeu a lui Mircea Oprean, ginerele ceauşeştilor, în care-i cataloga drept „criminali” pe cei care le-au decis soarta şi-i acuza că „i-au îngropat ca pe nişte păgâni”.

Din capul locului vreau să spun că n-am fost nicio clipă de acord cu simulacrul de proces la care au fost supuşi ceauşeştii şi nici cu faptul că au fost executaţi, mai cu seamă că au făcut-o în ziua de Crăciun. Doar suntem popor creştin, nu-i aşa!? Că alde Iliescu şi clica lui au instituit după aceea sintagma „un sobor de preoţi”, alături de care legănau la colive şi băteau cruci fariseice până la pământ, nici nu mai am cuvinte...  Şi pentru că vreme de 20 de ani ne-am complăcut, aşa cum numai nouă ne place s-o facem, în ipocrizie şi-n spectacole ieftine de stradă, uite că acum, cei care vreme de 50 de ani au umilit şi batjocorit această naţie, cărora li se datorează cu prisosinţă crearea omului nou, cel lângă care trăim şi pe care nu reuşim să-l mai pricepem astăzi, vin acum şi arată acuzator cu degetul către cei care de fapt le-au fost şi le sunt victime.

Aşa o fi, domnule Oprean, părinţii domniei-voastre meritau să meargă pe ultimul drum ca cei mai de seamă creştini ai românilor, cum să nu? Să vă împrospătez puţin memoria:

- Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, construită la  începutul secolului XVI, demolată în 1985.

- Biserica Crângaşi (1564) şi cimitirul adiacent, distruse în 1986.

- Biserica Alba-Postavări (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în martie 1984.

- Biserica Sf. Nicolae-Jitniţă (1590) din Calea Văcăreşti, demolată în iulie 1986.

- Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă,  construită în 1591, demolată în 1984.

- Biserica Spirea Veche, din secolul XVI, reînnoită în secolul XVIII, demolată în aprilie 1984.

- Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucţie după cutremurul din 1977 şi demolată în primăvara aceluiaşi an. Acest lăcaş de cult, cu un ansamblu important de pictură murală, a fost prima victimă a demolărilor regimului ceauşist.

- Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul XVII, demolată în iunie 1987, doar la câţiva ani după renovare. Biserica era împodobită cu picturi de Dumitru Belizarie.

- Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul XVII, demolată în iulie 1987. În timpul demolării a fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei la 1748.

- Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598, demolată în 1985.

- Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre eterişti şi otomani, biserica servise arnăuţilor drept loc de rezistenţă şi fusese avariată de bombardamente. Între 1863 si 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic. Picturile murale executate de Gheorghe Tăttărescu au fost parţial distruse, parţial furate în timpul demolării.

- Aripile de nord şi de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984.

- Mănăstirea Văcăreşti (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din Bucureşti, demolată între 1984 şi 1986. Dintr-o suprafaţă de cca 2.500 m² de frescă datând din timpul edificării au putut fi salvaţi de catre prof. Dan Mohanu şi studenţii săi de la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu doar cca 140 m²,aflaţi acum în Muzeul de la Cotroceni. Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepţia unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost probabil furate de muncitorii şantierului de demolare. Şi de ce să nu-l amintim aici şi pe regizorul Sergiu Nicolaescu, care, cu puţin timp înainte de începerea demolării, a turnat în incinta mănăstirii filmul „Noi cei din linia întâi”, folosind aruncătoare de flăcări, petarde ,ostaşi şi vehicole grele de război. Au forţat încuietorile cu drugi de metal şi au distrus crucea de marmură a lui Constantin Mavrocordat. „Opera” artiştilor a fost finalizată de o şatră de ţigani, pripăşiţi prin zonă, care, găsind încuietorile distruse, au prădat obiecte de cult de valoare inestimabilă.

- Biserica Bradu Staicu, ctitorită în 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului, considerat a fi mai vechi decât biserica.

- Biserica Mănăstirii Pantelimon, ridicată în 1750, demolată în 1986.

- Biserica Izvor,construită 1785, demolată în 1984.

- Biserica Sf. Troiţă-Izvor, ridicată la 1804, descrisă de Barbu Ştefanescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose, demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea au dispărut numeroase obiecte de cult.

- Două corpuri de clădire şi capela Institutului Medico-Legal „Prof. Mina Minovici" din 1892, demolate în 1985. Capela din incinta instituţiei fusese opera a arhitectului Paul Petricu. Mare parte din inventarul ei s-a pierdut în timpul demolarii: lambriurile si stranele din stejar sculptat, mozaicul de deasupra intrării, pictura din absida altarului şi vitraliile executate în Franţa la începutul secolului al XX-lea.

- Biserica Gherghiceanu,construită în 1939, demolată în 1984.

- Biserica Crângaşi 2, construită 1943 şi demolată în 1982.

- Biserica Mărgeanului,construită 1946, demolată în 1981.

- Biserica Doamna Oltea,construită în 1947, demolată în 1986.

Şi astea doar în Bucureşti... Lista e mult mai lungă.

 

Dar, poate că în urma  celor doi ceauşeşti ar fi trebuit să meargă toţi aceşti  preoţi care au slujit bisericile şi mănăstirile demolate de „iubitul conducător”, în frunte cu martirul- preot Dumitru Argint, ultimul preot care a slujit la Mănăstirea Văcăreşti (perla întregii ortodoxii din sud-estul Europei) şi pe care slujbaşii regimului de teroare, comunist l-au arestat în noaptea de 10 august 1948. Torturat, bătut, umilit,  a trăit, aşa cum au trăit mii de preoţi români, martirajul închisorilor comuniste.

Se poate să ai dreptate, domnule Oprean, dacă mă gândesc la zecile de nostalgici ce merg an de an pe 26 ianuarie să pună o floare pe mormântul tătucului. Acum vor şti cu siguranţă unde le este îngropat „creştinul” şi-i vor aprinde candele şi lumânări şi vor îngenunchia la mormântul lui, ca nişte farisei ce sunt. Popor creştin!  De ce nu l-aş crede pe vajnicul tribun Vadim, ales de aceeşi buni români să-i reprezinte în inima Europei, atunci când  la începutul anului 1986 întîmpina în Săptămâna într-un articol pe nu mai puţin de 9 coloane demolarea Mănăstirii Văcăreşti: „Hotărârea conducerii de partid şi de stat de a construi un centru civic, pe măsura imperativelor epocii pe care o trăim, a fost întâmpinată cu reală bucurie de locuitorii Capitalei... Capitala României trăieşte acum cel mai frumos moment urbanistic din întreaga sa existenţă, iar bucuria locuitorilor săi nu poate fi adumbrită de nici o propagandă ostilă şi mincinoasă.”

Pentru că regimul mai avea încă „duşmani” în rândul intelectualităţii româneşti. Să-i amintim spre neuitare: Constantin Noica, Geo Bogza, Dan Nasta, Dinu C. Giurăscu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Mihai Şora, Peter Derer, Răzvan Theodorescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Nişte “anonimi” şi ei, acolo! Cine-i mai ştie azi că au încercat cu orice chip să înduplece clanul ceauşeştilor să nu distrugă  Mănăstirea Văcăreşti?

Scria arhitectul Gheorghe Leahu în cartea document Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti: „Pe 11 decembrie 1986, după-amiaza, înainte de înserare, când nu te mai puteai apropia de fosta mănăstire din cauza cordoanelor de securişti şi de militari ce înconjurau zona, am trecut cu jale în suflet prin Piaţa Sudului, să-mi iau rămas bun de la fostul monument. Întreaga incintă din faţă nu mai există: Casa sau Palatul Domnesc şi Stăreţia erau fără acoperişuri şi fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari orbite negre în zidurile sfărâmate. Până la 15 decembrie 1986, în preajma Crăciunului, terenul pe care fusese ridicată, între anii 1716-1740, falnica mănăstire, era complet liber, totul fusese ras de pe faţa pământului."

Şi această rană din sufletul credinţei celei drepte se adâncea tot în preajma Naşterii Domnului... E bine de luat aminte. Avea dreptate Elisabeta Rizea când, plină de obidă, spunea: „Io îi iert. Dar Dumnezeu nu-i iartă!”

 

Iasi, 2010

Cenaclu Literar: