Romanul ”Anii de aur”  este o egoficțiune în care eroului principal, tânărul imigrant  iranian, Ali Eskandarian, prezintă destinul celui forțat de împrejurările vitrege ale războiului să se refugieze într-o altă lume în care nu se mai regăsește pe sine .

”Romanul...este despre cineva ca mine: un imigrant, un copil al războiului, un cântăreț de rock, un artist care încearcă să trăiască într-o lume modernă ce i se pare palpitantă. Există și o latură de insurgență politică în scrisul meu și, de asemenea, o groază de sex, droguri și rock...Cred că aceasta poate fi marele roman iraniano-american- sau cel puțin așa îl voi numi până când cineva îmi va dovedi că greșesc.”

Dincolo de limbajul, uneori, frust  Ali, copilul teribil, refugiat dintr-un Iran în care războiul făcea ravagii într-o Americă în care trebuie să facă față unui altfel de război – acela de a-și păstra identitatea, este un mare poet. Pe bună dreptate a fost numit ”un Kerouac al Iranului”. 

”Voiam să-i spun că mai sunt și alții de soiul meu, mai sunt și alți oameni ca mine, care își pun întrebări, și că știu că, la un anumit nivel, toate problemele și nemulțumirile mele se reduc la dependențe și la probleme financiare sau pentru că nu sar și nu țopăi după ritmul de azi al lumii, apoi mai e și imigrația, mai e și războiul, dar până la urmă, ard și tânjesc și eu ca toată lumea. S-a terminaat? Am mers mai departe sau ”noi” am fost totdeauna mai departe? Trebuie să fiu ceea ce sunt. Știu că am mai fost aici și înainte , că am scriss pe papirusuri, pe piei de vițel, pe ceară și pe pergament. Pe lemn, pe teracotă și pe tăblițe de piatră. Știu că am răscolit bibliotecile pierdute ale Bagdadului și Alexandriei, știu că le-am pus întrebări unor oameni pricepuți, ce colindau prin porturile pierdute ale timpului, că am studiat o sută de vieți sub îndrumarea marilor maeștri, și atunci de ce nu-mi amintesc nici un cuvânt din toate? Sunt un om modern, un om stupid, somnoros și obosit, care trebuie să-și găsească slujbe fără sens în orașe fără sens. Hei, potolește-te gagiule! N-are sens să-ți plătești chiria? Poate că da, dar fă bine și plătește-ți-o dacă nu vrei să fii dat afară, pe străzile meschine și murdare ale umanității, unde nimănui nu-i pasă de tine, în frigul și bezna iadului, unde nu contează dacă trăiești sau mori. Ia-ți orice slujbă, oricât ar fi de lipsit de sens, și mulțumește-i Luceafărului -de Dimineață. Cerșește-o idiotule! Bogații sunt trimiși în spațiul cosmic, în creiere se implantează cipuri, se fac membre artificiale și tu, uite, vorbești o grămadă de prostii despre nori și praf antici. Ridică-te și pășește în ritmul străzii înainte ca ei să apese pe un buton și să-ți facă țăndări curul ăla jalnic, înainte să decidă că ești depășit. Uită-te în sufletul tău amorf și încearcă să aranjezi sclipitoarele raze ale crepusculului în benzi paralele. Ia norii văluriți ai gândurilor tale albe și delicate ca filamentele și speră la singularitatea pură. Ia natura ta efemeră și transform-o în ceva controlabil. Descoperă-ți meridianul zero al minții. Îți amintești cum mergeai în mașini și autobuze, cu fața lipită de geam, cum te holbai la lumina zodiacală, te întrebai dacă Neptun era acolo sus și îți construiai teoriile alea despre timpul dinamic al Pământului? Îți amintești cum îți mai clocoteau gândurile în minte, cum se înălțau și înconjurau o vreme coroana galactică? Îți amintești cum ai rugat-o pe Venus să vină mai aproape și să ți se dezvăluie? Nebuloasa Laguna, așa te chema, Hidra, Corbul, Antlia, Alpha Virginis și toate constelațiile de apă îți spuneau că timpul liniar este divizibil. Ești al pământului și divinitatea sălășluiește în tine, așa cum sălășluiește în toată lumea. Așa că nu-ți fie frică, iartă-te și rămâi nebun. Lumina nu e la capătul tunelului, e pretutindeni și te așteaptă.”

Ajuns într-o Americă a tuturor posibilităților, tânărul artist continuă să poarte pe talpa sandalelor praful patriei sale, călcat de străbunii lui, întemeietori ai unei străvechi culturi. Prins în vârtejul unei lumi debusolate, lumea undergroundului saturată de droguri, sex și alcool,  Ali devine solist al unei trupe de rock, însă rămâne lucid chiar și în cele mai dramatice momente. O voce interioară care-i păstrează adevărata identitate se face auzită și-l ține deasupra apelor. Urmaș al ahemenizilor, sângele încă  îi mai poartă amprenta unei lumi a echilibrului, a bunătății umane și a cunoașterii în profunzime a universului:  ”Egiptul predinastic, scrierea cuneiformă, străvechiul baraj Kallanai, Sumerul, Elamul, captivitatea babiloniană, țăranii ahemenizi.”(...) Unii dintre noi par blestemați să trudească în deșertul însingurat al sufletelor treze, unde nici măcar moartea nu aduce ușurare și nu slăbește călușul. În deșertul ăsta rătăcești o veșnicie singur și fiecare întâlnire cu o altă ființă e imaginată sau reală, dar diferența e insesizabilă. Toate legile, faptele, minciunile, adevărurile, întrebările, răspunsurile cunoscute trec prin ființa ta simultan, explodând la intervale arbitrare de timp, și apoi pământul dispare înainte să înceapă plutirea nesfârșită în spațiu. Abia atunci te trezești din realitateaa ta și găsești viață în altcineva, dar cum în acest deșert nu ai nicio metodă să determini sau să măsori timpul, toate evenimentele țin cam cât ai clipi din ochi sau cât ar dura până să e topească un ghețar. Totul se întoarce înspre sine”.

Ali păstrează în memorie chipul bunicului care deținuse în Teheran o fabrică de confecții și care  își pierduse afacerea probabil pentru  că era de o bunătate rară, ajuta pe oricine îi cerea ajutorul, dar și pentru că  era analfabet. De la el a primit  o lecție de viață care-l va marca pentru totdeauna. Îi murise mama când avea cinci ani și apoi după alți câțiva ani i-a  murit și tatăl, care, atunci când și-a simțit pe aproape sfârșitul, a adunat tot ce avea de valoare și toți banii lăsându-le  fraților cu rugămintea să se ocupe de educația orfanului. Dar omul rămâne om și banul îi fură mințile-  unchii lui și-au dat proprii lor copii la școli, iar pe nepot l-au trimis de mic să lucreze într-o fabrică. ”Și în timpul ăsta, povestea bunicul, cât eu lucram în fabrică, toți verișorii mei mergeau la școală. Știi, nu-ți spun asta ca să-ți fie milă de mine, vreau să înțelegi cât de importantă este de fapt educația. Înțelegi fiule?” Și copilul a înțeles pentru prima dată că omul poate fi cel mai crud animal fără să aibă vreun temei, lucru pe care l-a priceput și mai bine când a început războiul dintre Iran și Irak. Sălbăticia și lipsa de milă au luat atunci o dimensiune apocaliptică. Ali și-a văzut bunicul pentru ultima dată după ce părăsise Iranul și se afla în Germania. ”Încă mă mai vizitează uneori în vis și mă mai învață câte ceva despre viață. E legătura mea cu trecutul, trecutul profund de dinainte de cuvântul scris, înainte de magi, de regi, de pe vremea când bărbațții și femeile duceau o viață grea pe pământul viu și noaptea priveau stelele, căutând indicii, semne care să-i ghideze, înainte de cădere, înainte de potop, înainte de năvăliri nomade, toți laolaltă sub cerul liber”. Și aceea era adevărata libertate a omului pe care și-a pierdut-o odată cu pierderea inocenței într-o lume a progresului tehnologiei în vreme ce omul își continuă dezumanizarea. America îi oferise libertatea în schimbul inocenței. ”Ne-am transformat în politicieni, cămătari, pragmatiști, escroci, vagaabonzi nocturni, metodologi mutanți în luptă cu ororile inevitabile ale sistemului nostru economic liber, sau cel puțin așa dădeam impresia”.

Viața e dură, mai ales, pentru un artist care trăiește la cote înalte, ieșit subit din copilărie și purtând cu sine rănile adânci ale războiului. ”Bombele alea mi-au distrus și mie copilăria. O să fiu întodeauna înspăimântat de tunetele lor diaboliceși de ciupercile monstruoase de fum și flăcări, roșii la bazăși care urcă centrifugal către ceruri, unde se fac negre ca noaptea. Un copil nu poate înțelege niciodată războiul. Atunci de ce adulții îl înțeleg? Nu e vorba de pagubele economice și nici măcar de cele socio- politice. Nu e vorba numai de pierderile de vieți omenești sau de refugiați, ci de incalculabilele pierderi spirituale, de marșul înapoi, de regres, de atrofie. Un copil poate jeli infinit mai multdecât un adult. Cu un bocet tăcut, atotcuprinzător, atotînțelegător și etern. Un copil înțelege prea repede în ce fel de lume a intrat și, oricât de multe mutre stupide ar face oamenii mari, copiilor le vine greu să râdă și o fac doar pentru plăcerea cretinilor de adulți”.

Războiul i-a dat o altă lecție de viață- a înțeles cât de perisabil este omul că nimeni și nimic nu-l poate apăra în fața unei tragedii din care poți scăpa și poți deveni mai puternic sau poți aluneca către autodistrugere. Pentru un adolescent e mult mai la îndemână să se înfrupte din toate câte i le oferă viața atunci când conștientizează că norocul e trecător. Ajuns cu familia în Germania și de acolo în America, tânărul Ali ia tot ceea ce viața îi oferă fără să stea prea mult pe gânduri.

Marea lui dramă rămâne tocmai această pendulare între două lumi – o lume pe care o purta în inima lui și pe care o primise moștenire de la atâtea generații de țărani ahemenizi și noua lume  care-i oferea toate deliciile și în care s-a aruncat cu toată vigoarea celui  scăpat din captivitate.  Și cum să le împaci pe amândouă când devii terenul unor atât de dure bătălii? ”Nu e chiar atât de ușor. Nu poți să pui punct așa deodată. Am și eu o inimă. E acoperită cu pânze de păianjen și are mari probleme cu instalațiile (genele moștenite, cocaina, țigările, alcoolul, stresul, lipsa exercițiilor fizice etc.), dar , la dracu, e o inimă a naibii de bună. Am primit-o acum o mie de ani și, după atâta vreme, nu s-a schimbat deloc”.

Sigur că ar fi putut să apuce pe un alt drum, dar parcă o forță mult mai mare decât voința lui i-a schimbat de  fiecare dată direcția așa cum se întâmplă când așezi un magnet sub busolă. Și acest magnet a fost karma. ”Mintea mi se răsucește înspre interior, către a cincea dimensiune. Multe posibilități geometrice devin vizibile și evidente. Forțe străvechi preiau controlul pe dinăuntrul meu. Sunt un vas. O navă rezervată pentru transportul energiei prin spațiu și timp. Dau pe dinafară de lavă karmică, îmi iese prin toți porii. Crusta mea exterioară rămâne intactă, în timp ce miezul meu interior se face cenușă. (...) Mintea mi se împrăștie într-o mie de direcții deodată, fragmentarea concentrării, explozia minții, șrapnele peste tot, nori ciupercă, sala de mese din clasa a cincea, Germania, Iran, bombele, verile din Texas, arșița extremă, aerul condiționat, curentul alternativ, Nikola Tesla, curentul continuu, suflete sintetice, măști de cauciuc, bani, bancnote, monede, mama, moarte, viață, naștere, bucurie, tristețe, plaje cu nisip alb, vacanțe, tarantule, iguane, șerpi, aripile de șarpeale vrăjitorului morții, sirenele angelice ale celor blestemați din turnul cu ceas, rutină nomadă, practicanți eficienți și fără scrupule ai teoremelor oceanice și atmosferice din emisfera nordică, adepții voodoo, vânătorii de capete din Amazonb, Papua Noua Guinee franceză, Fiji, Addis Abeba, măreții munți Zagros, muntele Sion, Iisus, Iuda, Maria Magdalena, apostolii, Zatahustra, fulgerul și tunetul în deșert, marele potop.

Noe, o Noe, eu am ajuns să te cunosc sub numele de Nuh. Ți-am aflat povestea când eram copil. Pe atunci vorbeam o altă limbă și nu-mi știam destinul, sfârșitul, chemarea, datoria. Pe atunci încă nu-mi păsa ce urma să fie, dar aveam viziuni de proporții grandioase. Am visat cu regularitate, și ziua, și noaptea, că eram un profet copil, viitorul ales, ființă numită de lumină și întuneric, cel ce araată calea, unealta, purtătorul măreței cunoașteri, un martir gata să moară pe orice mașină a morții ar fi fost nevoie”. Fatidice cuvinte. Nu peste multă vreme trista profeție se va împlini prin mâna unei minți încețoșate și bolnavă de ură.

Câteva cuvinte despre autorul acestui roman: Ali Eskandarian s-a născut pe 11 septembrie 1978 în  baza militară din Pensacola unde tatăl său era angajat ca pilot în Iranian  Air Force.  Revoluția islamică îl prinde în Teheran, dar după moartea Ayatolahhului Khomeini, în 1989,  se refugiază împreună cu familia în Germania unde locuiesc vreme de doi ani. În 1992 pleacă în America, la Dallas. Aici  este înscris la colegiu unde studiază dramaturgia și producția de film lucrând o vreme în cinematografie. În 2003, se mută în New York unde începe o carieră de solist de muzică folk și sprijinit de cântăreața Judy Collins încheie un contract cu casa de discuri Wildflower Records. Până în 2009  participă la o serie de turnee, festivaluri și începe să fie cunoscut. În 2008, în timpul alegerilor din Iran se implică în proiectul artiștilor iranieni, Freedom GloryProject, iar din 2010 începe să cânte cu formația de muzică rock Yellow Dogs. În august 2012 trimite  manuscrisul romanului către Oscar van Gelderen, editor la Lebowski Publushers. Tânărul artist nu apucă să-și vadă romanul publicat. Pe 10 noimbrie 2013 este împușcat împreună cu alți patru colegi cu care locuia împreună de unul dintre foștii membri ai trupei pe care îl dăduseră afară cu câteva luni înainte. Aici poate duce ura furia și gelozia. Autorul atacului armat s-a sinucis și el. Romanul lui Ali Eskandarian a fost publicat în America, Marea Britanie, Spania, Germania, Portugalia, Olanda , Belgia și România.  

03.06.2021