A fost contemporan cu Bruckner și  Max Reger și toți trei au trăit până în anii 60 ai secolului al XX-lea  în umbra lui Strauss, când muzica lor a cunoscut o remarcabilă renaștere. Mahler, mai ales,  a început să fie privit ca un simbol  de către dodecafoniști care îl considerau drept tatăl spiritual al avangardei. Neliniștile lui Mahler, căutările lui, neputința de a se adapta în societate, anxietățile, dubiile, chiar și vinovățiile care îl obsedau au făcut din el un profet al vremurilor în care a trăit. Mahler era evreu trecut la catolicism, dar ajunsese să nu mai fie nici evreu, nici creștin negăsind răspunsuri la numeroasele și sfâșietoarele lui îndoieli. Mare parte dintre contemporanii lui se împăcaseră cu universul, însă el nu a reușit niciodată acest lucru fiind continuu obsedat de sensul vieții: ”De unde venim?” ”Încotro ne ducem?” ”Care e rostul nostru”. ”Cum să înțeleg cruzimea și răutatea creaturilor lui Dumnezeu bun?” ”De ce m-aș simți liber , când sunt constrâns de însuși caracterul meu care mă  încorsetează?” După spusele psihanalistului Theodor Reik, Mahler era un ”nevrotic obsesiv” pe care îl înspăimânta gândul de-a compune o a Noua Simfonie. ”Faptul că Beethoven, Schubert și Bruckner muriseră după ce atinseseră numărul nouă cu simfoniile lor făcea din acest număr o amenințare.” După ce a terminat Simfonia a Noua, Mahler a tăiat cifra 9  și a publicat-o sub titlul ”Cântecul pământului”. A început să lucreze, apoi la cea de-a Zecea și i-a spus soției că cealaltă fusese a Noua.  ”Acum pericolul a trecut”, a spus el. Nu trecuse pentru că a murit după câteva luni după ce și-a terminat lucrarea pe care a publicat-o sub titlul de ”Simfonia a noua” din care terminase doar primele două părți și câteva schițe pentru lucrarea care avea să fie Simfonia a Zecea. ”Se pare, scria Arnold Schoenberg, că a Noua e limita. Dacă vreun compozitor dorește să treacă dincolo de ea, trebuie să plece...Cei care au scris deja nouă simfonii sunt prea aproape de Dincolo.”

Neliniștitul Mahler s-a născut pe 7 iulie la Kalischt, în Cehia și a fost al doilea copil din cei doisprezece.  În 1878, se înscrie la Conservatorul din Viena unde studiază pianul și dirijoratul, iar după doi ani devine director muzical în orășelul Hall. În 1883, revine la Viena și pleacă la Kessel cu o companie italiană de operă. Peregrinările continuă la Praga, Leipzig și în 1888 ajunge la Budapesta unde este numit director muzical al Operei Regale, funcție pe care o deține până în 1891. Aici, îl cunoaște pe Brahms care este foarte impresionat de modul în care a dirijat ”Don Giovanni”. Richard Strauss îl apreciază foarte mult și îi scrie lui von Bullow: ”Am cunoscut un om nou, foarte atrăgător, în persoana domnului Mahler, care mi se pare un muzician și dirijor deosebit de inteligent.” În 1891 ajunge la Hamburg și stă până în 1897. Von Bullow îl ascultă și-i dă dreptate lui Strauss: ”Hamburgul are acum un dirijor de operă realmente foarte bun în persoana lui Gustav Mahler (un evreu serios și energic din Budapesta) care, după părerea mea, este la fel de bun ca cei mai buni: Richter, Mottl etc.” În 1897, cu sprijinul lui Brahms, Mahler este numit directorul Operei din Viena. Timp de zece ani va conduce  opera precum un despot: el alege repertoriul, cântăreții, dirijează și pune în scenă multe spectacole și își impune autoritatea chiar și în fața publicului-  era suficient să arunce o privire severă către sală și se făcea liniște. Ca dirijor a fost foarte sever și riguros asemeni lui Bullow, insista cu minuțiozitate asupra tuturor detaliilor și repeta cu instrumentiștii și soliștii până îi aducea la epuizare. Mahler nu tolera nicio neglijență, nicio improvizație:

”Există anumite obiceiuri îngrozitoare sau, mai degrabă, defecte pe care le-am semnalat la toate orchestrele., nota el. Nu pot să citească indicațiile de pe partitură și în felul acesta nesocotesc legile sfinte ale dinamicii și ale ritmului interior al lucrării. Când văd un crescendo, cântă imediat tare și grăbesc ritmul; la un diminuendo trec în piano și încetinesc ritmul. În zadar cauți gradațiile, un mezzo-forte, forte, fortissimo sau piano, pianissimo, pianissimo. Cât despre sforzando, pianoforte, scurtarea sau extinderea notelor, ei bine, acestea se întâlnesc și mai rar. Iar dacă le ceri să cânte ceva ce nu este scris- așa cum e firesc când acompaniezi un cântăreț de operă- poți fi sigur că nicio orchestră nu se va ridica la nivelul așteptărilor.”

La Viena au fost anii lui de glorie, Mahler a devenit o legendă chiar și pentru vizitii care îl arătau clienților când îl vedeau pe stradă: ”Uitați-l pe Mahler!” Lucra într-un ritm infernal. Bruno Walter care a colaborat vreme de doi ani cu Opera vieneză mărturisea că nu putea ține pasul cu el. În 1907, pleacă la Metropolitan Opera pentru două stagiuni, apoi în 1909, revine la New York ca dirijor al Societății Filarmonice cu un contract pe doi ani. Din păcate, în America se întâlnește cu Toscanini și Giulio Gatti- Casazza, dirijori de excepție, cu care intră în conflict. Criticii muzicali newyorkezi erau de partea lui Mahler, însă toată această muncă epuizantă au făcut să-i cedeze inima. Pleacă de la New York înainte de încheierea stagiunii și revine la Viena unde moare pe 18 mai 1911.

Fiind foarte ocupat cu dirijatul, Mahler a dedicat puțin timp propriilor creații, el însuși se numea în glumă ”compozitor cu jumătate de normă”. A compus nouă simfonii și a zecea a rămas neterminată, lieduri, folosind o culegere  de poezie populară  publicată în 1805 de Ludwig von Arnim și Klemens Brentano și mai multe alte piese instrumentale. Muzica mea, spunea Mahler, este, pretutindeni și întotdeauna, numai sunetul Naturii.” Și prin Natură el înțelegea cerul și pământul, viața și moartea, întreg Universul cu legile lui imuabile. În 26 martie 1896 îi scria lui Max Marschalk: ”Nevoia mea de a mă  exprima prin muzică – prin simfonii- începe acolo unde se fac simțite percepțiile obscure, la poarta care duce spre ”lumea cealaltă”; lumea în care lucrurile nu mai sunt separabile prin acțiunea timpului și a spațiului.  Așa după cum sunt convins că ar fi o prostie să inventezi muzică pentru un program, tot așa consider că este inutil să dorești să atașezi un program unei anumite lucrări muzicale. Ceea ce nu schimbă faptul că ocazia unei creații muzicale trebuie căutată, fără îndoială, în experiența autorului și chiar într-o experiență concretă, care poate fii suficient de concludentă pentru a fi îmbrăcată în cuvinte...După afirmațiile de mai sus, vei înțelege că mă jenez să-ți spun ceva despre Simfonia în do minor. Prima parte am intitulat-o ”rit funerar” și, dacă vrei să știi, aici chiar îl înmormântez pe eroul primei mele Simfonii și îl așez într-o oglindă perfectă, privind-o dintr-o poziție avantajoasă. În același timp, se pune marea întrebare: De ce ai trăit? De ce ai suferit?  Nu este aceasta decât o uriașă, oribilă glumă? - Trebuie să rezolvăm cumva aceste probleme dacă vrem să trăim mai departe, adică să refuzăm a continua doar să murim. Când în viața cuiva a apărut această întrebare, trebuie să i se dea un răspuns; și acest răspuns eu îl dau în ultima parte.”

În muzica lui Mahler sunt multe armonii neconvenționale, dar el a gândit și a compus asemeni unui romantic și prea multele asemuiri ale criticilor muzicali cu muzica lui Schoenberg nu se justifică. Muzica lui Schoenberg e mult mai avansată, mult mai modernă cu toate că simfomniile lui Mahler se desprind de vechile armonii clasice. Înspăimântat și torturat de zecile întrebări pe care și le pune, Mahler se simte insignifiant în fața Universului, gândirea lui muzicală baleiază între zenit și teluric. Iar la temelia acestor isterice zbuciumări el a reușit să pună cea mai emoționantă lucrare a lui, ”Cântecul pământului”.