Zice-se că înțeleptul Solon a fost printre puținii greci primiți cu brațele deschise de către preoții de la Sais. Reputația de mare înțelept, dar și faptul că era cetățean de frunte al Atenei, oraș înfrățit cu Sais, amândouă orașele aflându-se sub protecția aceleiași zeițe- Atena/Neith- au tras greu în balanța fastuoasei primiri. Solon le-a povestit preoților multe episoade din istoria grecilor, ajungând până la Marele Potop căruia i-a supraviețuit doar Deucalion și soția lui, Pyrrha. Înghesuiți într-o barcă, au ajuns pe muntele Parnas. Preoții din Sais l-au privit pe Solon cu compătimire și i-au zis: ”Solon, voi, grecii, sunteți ca niște copii. Nu vă amintiți propriul trecut. Nu-i de mirare că știți atât de puțin, de vreme ce cultura voastră a fost distrusă în întregime.  Aveți un mit despre Faeton, fiul lui Apollo, care a încercat să mâne carul tatălui său pe cer, dar s-a izbit de Pământ, pârjolind totul în cale. Vouă vă pare o legendă, dar astfel de evenimente se petrec în realitate. La anumite intervale de timp, corpuri care străbat cu repeziciune cerurile chiar lovesc Pământul provocând distrugeri incomensurabile. Alteori, inundații cumplite șterg de pe fața pământului populații întregi. Diluviul din care au scăpat Deucalion și Pyrrha e doar cel mai recent din mai multe dezastre asemănătoare. Din fericire, aici în Egipt am fost feriți de asemenea catastrofe. Prin urmare, am putut păstra istoria poporului nostru, care se întinde pe multe milenii. În schimb, voi, grecii, nu vă amintiți decât trecutul recent al câtorva generații. Dacă ați ști adevărul despre strămoșii voștri îndepărtați, care au respins atacul unei imense armate invadatoare ce ne amenința pe toți acum nouă mii de ani, ați fi extrem de mândri.”

La auzul acestor cuvinte, Solon a rămas uimit și a cerut mai multe informații. Unul dintre preoți a continuat să-i povestească despre existența unei civilizații extrem de agresive care popula coasta vestică a Spaniei și căreia numai grecii i-au putut opune rezistență. Din nefericire, nu s-au putut bucura prea mult de victoria lor pentru că  un potop de proporții nemaivăzute a spulberat lumea și a înecat mare parte din populația Greciei scufundând și locul de baștină al invadatorilor. Continentul dispărut, aflat în culmea gloriei, dincolo de ”Coloanele lui Hercule”, în Oceanul Atlantic, s-a numit Atlantida.

Niciunul dintre mărturisitorii antici, în afară de învățatul grec Aristocles, născut la Atena în 427 î.H, n-a lăsat înscrisuri care să confirme existența Atlantidei. Numele lui Aristocles, cunoscut în istorie, Platon, derivă de la termenul ”lat” care, de fapt, făcea trimitere la mintea lui extrem de activă. Era un uriaș care, în tinerețe, practicase lupte la nivel de amatori, dar avea și numeroase înclinații artistice. Spre deosebire de tovarășii lui tineri, nu era iubitor de petreceri, în schimb, era foarte muncitor, ordonat și disciplinat. Decât să se însoțească cu cine știe ce neghiobi, prefera singurătatea.

Paradoxal, deși multe dintre scrierile lui sunt savuroase și încărcate de umor, tânărul Platon râdea rar. Și nu era niciun bun orator din câte se știe. Avea o voce ascuțită și feminină și mulți dintre elevii lui se plictiseau în timpul prelegerilor lui. Dar, pe cât era de neajutorat când ținea un discurs, pe atât era de dotat atunci când scria. Era extrem de ambițios și, cu siguranță, a scris cu gândul la posteritate. Cel care avea să-i marcheze destinul  pentru totdeauna a fost însuși profesorul său, Socrate. Într-una din zile, după o noapte în care visase o lebădă coborâtă din cer  l -a întâlnit pe adolescentul care avea să schimbe lumea. După ce Platon  a scos primele cuvinte cu vocea lui ascuțită, Socrate a înțeles că a întâlnit lebăda din vis. Platon era o lebădă, dar Socrate era o mare pacoste care colinda străzile Atenei căutându-i pe cei mai de vază intelectuali pe care-i punea în cele mai neplăcute ipostaze.

Platon s-a alăturat grupului de tineri care se distra pe cinste când mentorul lor umilea figurile ilustre ale cetății.  Sătui  de comportamentul lui Socrate, fruntașii Atenei  l-au arestat și l-au acuzat de ”impietate” (lipsă de respect față de zei și pentru ”coruperea tineretului cetății”. Sigur că acestea erau doar pretexte, însă erau acuzații grave care impuneau pedeapsa cu moartea. Cu siguranță, fruntașii Atenei nu doriseră moartea lui Socrate, ci doar să-l sperie și să-l facă să fugă din cetate, să se stabilească în alt oraș, unde, tinerii lui discipoli l-ar fi ajutat să supraviețuiască. Aceștia chiar au pus la cale un plan de evadare, însă spre surprinderea tuturor, Socrate a refuzat să fugă. Nu era un infractor, ci un mare gânditor, iar fuga ar fi adus blamul asupra lui și i-ar fi confirmat vinovăția. Așa că a acceptat să moară. I-a obligat pe judecătorii lui nedrepți să-i contemple moartea și să poarte povara nedreptății lor. Ultima zi din viața lui Socrate a fost relatată de Platon în discursul ”Phaidon”. Socrate  a meditat îndelung la întrebarea supremă: ”există viață după moarte?”

”Există o veche tradiție, cugeta Socrate, potrivit căreia sufletele noastre ființează în Hades, sosite  de aici, și, de asemenea, că ele revin aici, în lumea noastră, și se nasc din morți. Este tot atât de sigur că viii provin din morți pe cât este de sigur că morții provin din cei vii. Sufletul este târât de trup și, venind astfel în contact cu lucruri nestatornice și tulburi, este el însuși nestatornic, tulbure și amețit ca de beție. Dar dacă sufletul pornește în căutarea înțelepciunii, la despărțirea de trup rămâne pe veci într-o stare subtilă.

În schimb, când cercetează lucrurile nemijlocit prin sine însuși, sufletul ia calea către lumea unde tot ce este este fără schimbare. Cum ajunge acolo? Nu are decât să se elibereze de orice ar tulbura mintea. Sufletul se poate dezbăra de dorința lucrurilor trecătoare din lumea aceasta contemplând mereu acea lume superioară și luându-și de la ea puterea și inspirația. Astfel, după moarte nu va mai cunoaște suferința vieții omului, trecând într-o dăinuire demnă de zei.

Când lebedele simt că au să moară, cântă mai des și mai puternic decât au cântat vreodată. Numai că oamenii aruncă asupra lebedelor urâta bănuială că acest ultim cânt al lor este unul de jale, fără să se gândească la faptul că nu este pasăre care să cânte când suferă de foame sau de friiig sau de altceva. Lebedele,  păsări ale lui Apollo, au darul prevestirii și știind bine dinainte fericirile din lumea lui Hades, cântă în ziiua morții cu o bucurie mai mare decât orice bucurie în viață. Cât despre mine, eu mă cred închinat aceluiași zeu ca și lebedele și slujindu-l deopotrivă cu ele și, prin harul lui, nu mai prevestitor decât aceste păsări și nu mai trist, la despărțirea de viață, decât ele.”

 (Platon, Phaidon, Opere, vol IV, trad. Petru Creția)

După acest discurs i s-a adus cupa de cucută, iar discipolii lui au început să plângă. Înțeleptul le-a cerut să-i privească moartea cu sobrietate: ”Se cuvine să murim în reculegere și pace.”

Platon a fost devastat de moartea mentorului său și drept recunoștință a scris zeci de povestiri numite ”dialoguri” care îl au pe Socrate în rolul principal. Dar Socrate n-a fost singurul care a influențat gândirea lui Platon. Scrierile lui sunt străbătute de culorile strălucitoare din operele  lui Heraclit, Empedocle și Parmenide, dar, mai cu seamă de lumina diamantină a operei lui Pitagora. După moartea lui Socrate, Platon a plecat în sudul Italiei unde a studiat cu profesorii pitagoricieni teoria muzicală, astronomia și matematica. Mai târziu chiar a fost acuzat că a publicat învățăturile secrete ale unor grupări ezoterice, acuzație destul de gravă care  dacă ar fi fost cu câteva secole mai devreme, i-ar fi adus moartea. Și totuși, fără mărturiile pe care le-a strecurat în ”dialogurile” lui, posteritatea n-ar fi știu că grecii prețuiau credințele mistice la fel de mult cum le prețuiau și hindușii.

Din sudul Italiei, Platon a plecat către Egipt acolo unde mergeau toți oamenii cultivați ai vremii. Aici, i-a avut dascăli pe magii zoroastrieni. Însă Platon era mai puin interesat de teorie și mai mult de politică, fiind foarte dornic să-și pună în practică ideile legate de o societate înțeleaptă și luminată.  Surprinzător,  nu era un democrat asemeni celorlalți gânditori greci și credea într-o societate condusă de regi- filosofi, bărbați puternici, cu mână forte.

Cea mai cunoscută doctrină a lui Platon este cea despre ”idei”. Există două categorii de lucruri, spune el- una pe care o percepem cu simțurile, aflate într-o continuă mișcare, și cealaltă categorie pe care o concepem cu mintea și care nu se schimbă niciodată. Spre exemplu, vedem de-a lungul vieții obiecte circulare precum roțile, lucruri care nu sunt eterne. Dar conceptul (ideea) de cerc rămâne neschimbat. Pentru Platon, lumea ”ideilor” este mult mai reală la un anumit nivel fundamental decât orice obiect din universul fizic. Universul este alcătuit din idei  sau arhetipuri  care dau formă și coerență  masei de materie primordială prefăcând-o într-un univers viu. Simțurile noastre nu au acces la modelele originale, ci doar la proiecțiile lor din natură. Înțelepții contemplă obiectele eterne din lumea interioară care sunt diferite de cele la care au acces oamenii de rând.

Platon compară lumea cu o peșteră întunecată în care trăim și murim având o singură perspectivă asupra vieții. El imaginează un grup de  oameni legați cu fața la un perete, iar în spate au un foc.  Pe peretele din față nu văd decât umbrele celor care se mișcă și pentru ei aceasta este realitatea. Unul reușește să se dezlege, iese afară și vede minunățiile acestei lumi. Se întoarce la tovarășii lui și îi îndeamnă să evadeze, dar ei îl consideră mincinos și nebun și chiar încearcă să-l omoare. Aceasta e soarta multor filosfi și mistici care explorează lumea lăuntrică și apoi încearcă să-i inițieze și pe ceilalți. Universul nu este o îngrămădire de elemente fizice, ci o entitate vie care se controlează singură, orbitele  pe care se mișcă astrele și magia muzicii fiind elemente aproape de perfecțiune.

În ceea ce privește evoluția omului Platon presupune că oamenii au fost primele ființe create de îngerii desemnați de divinitate. Și pentru că majoritatea sufletelor umane va refuza să trăiască la potențialul ei maxim va trebui să renască în altfel de trupuri spre a-și împlini dorințele inferioare. ”Cel mai important lucru pentru om este evoluția lui spirituală. Pe noi ne pierd nedreptatea, necumpătarea și neștiința și ne mântuiesc dreptatea, temperanța și cunoștința.” Omul nu se naște rău, ci este un produs al mediului. Din punctul lui de vedere, omul trebuie să-și îngrijească în aceeași măsură sufletul, mintea și trupul.  Platon, inspirat de filosofia budistă,  era adeptul palingeneziei și al karmei.

După moartea lui scrierile i- au fost considerate sacre precum poemele lui Homer și ale lui Hesiod. I s-a spus ”divinul” pentru că se credea că a avut acces la dimensiunile ascunse ale universului. În urma catastrofei culturale petrecută cu câteva secole înainte, grecii au pierdut legătura cu tradiția înțelepciunii antice, legătură pe care egiptenii, persienii și popoarele din India o păstrau încă. Prin intermediul lui Platon, Grecia a refăcut contactul cu patrimoniul sacru al lumii. De la el ne-au rămas peste patruzeci de ”dialoguri”, exemple cât se poate de grăitoare în ceea ce privește învățăturile spirituale ale lumii antice.

În prima jumătate asecolului al VI-lea D.H., liderii lumii creștine au închis Academia și au pus capăt unei istorii milenare. Numele lui Platon a redevenit sinonim cu înțelepciunea mistică, scrierile lui devenind prohibite au fost păstrate de lumea islamică și au fost redate și reintroduse în Europa abia în secolul al XV-lea. Și dacă la începutul secolului al XX-lea Platon a cucerit academiile noastre moderne, cu timpul, n-a mai prezentat interes decât pentru câțiva cercetători pe ici, pe colo.

Dintre toate scrierile lui, legenda continentului Atlantida  a dat naștere la o mulțime de controverse legate de existența sa, de locul în care s-ar aflat, de istoria acestui pământ misterios. O foarte interesantă rezoluție a subiectului ne-o dă  Linda Johnsen care face o paralelă între Atlantida și Bhu Mandala, modelul cosmologic hindus. De fapt, Atlantida nu ar fi existat aici, pe pământ, ci în cer într-o constelație. Se știe marea atracție a lui Platon față de astronomie. Cel mai cunoscut discipol al lui, Aristotel Stagiritul,  era convins că Atlantida a existat doar în imaginația profesorului său.  Dacă Atlantida a fost o lume reală sau închipuită, nici nu mai are relevanță. Importantă rămâne călătoria spirituală către acest tărâm mistic.  Platon s-a stins din viață în anul 347 î.Hr,  la 81 de ani, lăsând în urmă numeroase scrieri și Academia, una dintre primele universități din lume.