In illo tempore,  Hermes, zeul iscusinței la greci și la egipteni,  a primit o ofrandă de la unul din adepții săi, Aethalides, care spera să obțină cel mai mare dar pe care-l poate primi un muritor de la un zeu: nemurirea.

Mulțumit de darul primit, zeul l-a întrebat ce dorește în schimb:

”-Nemurirea”, a răspuns Aethalides.

Zeul l-a privit descumpănit și i-a răspuns:

”-Fiule, cum să-ți ofer ceva ce nici eu nu am? La fiecare sfârșit de ciclu, chiar și noi, zeii, dispărem. Poate dorești altceva...”

Aethalides a căzut pe gânduri și după momente bune de tăcere i-a grăit zeului:

”-Oamenii când se nasc, își uită viețile anterioare și de fiecare dată sunt nevoiți s-o ia de la capăt, își reconstruiesc personalitățile pornind  doar de la câteva talente și aptitudini avute în viețile anterioare. Fă-mă să—mi amintesc mereu cine sunt, să nu-mi pierd niciodată identitatea. Dăruiește-mi permanența conștiinței în toate reîncarnările mele.”

 De astă dată,  Zeul a râs  din toată inima, plin de încântare că dăduse, în sfârșit, peste un muritor care nu-i cerea puteri mentale neobișnuite sau să transforme orice metal în aur, ci un dar atât de valoros precum păstrarea identității.  Fără să stea pe gânduri a ridicat mâna în semn de binecuvântare și dorința lui Aethalides a fost îndeplinită.

Câteva secole mai târziu, pe la 570 î.e.n., un negustor de pietre prețioase, Mnesarchos, mergea la Oracolul din Delphi să-l întrebe dacă ultima lui afacere avea să-i aducă profitul dorit. ”Da, i-a răspuns Pythia, preoteasa templului, dar nu aceasta este cea mai bună veste ce pot să ți-o dau acum, ci faptul că, în curând, vei avea un fiu de care va trebui să ai mare grijă pentru că va fi unul dintre cei mai vestiți oameni din lume.”

 Bucuros de veste, Mnesarchos s-a întors acasă, în Sidon, și soția lui i-a confirmat previziunea oracolului. Câteva luni mai târziu, s-a născut un prunc care părea să nu fie la fel cu ceilalți- îi privea pe oamenii drept în ochi de parcă ar fi fost pe deplin conștient de sine și i-ar fi cunoscut dintotdeauna. Mnesarchos și-a numit copilul după Pythia, care îi prezisese destinul: Pitagora. Mai târziu, când a început să vorbească, băiatul susținea că, odinioară, numele său era Asthalides, că fusese adept al lui Hermes și că își amintea foarte bine tot ce învățase în încarnările anterioare.

Mnesarchos și-a luat familia și s-a mutat în insula Samos și fără să uite măcar o clipă îndemnul preotesei, s-a ocupat îndeaproape de educația copilului. Pitagora i-a avut profesori pe Anaximandru și pe Tales din Milet, recunoscut drept primul mare înțelept  al lumii și ”părintele științei”. Tales era atât de impresionat de geniul micuțului, încât a insistat pe lână Mnesarchos să-și trimită fiul la Memfis, în Egipt să fie discipol al marilor preoți pentru că el îl învățase  deja tot ce știuse. Tânărul Pitagora a plecat către Egipt, dar  s-a oprit mai întâi în Siria, în locurile în care copilărise, pentru a se iniția în misterele fenicienilor. Riturile de inițiere greco-orientale  ale tinerilor neofiți aveau rolul de a-i introduce în istoria sacră a lumii și a omenirii și de a-i responsabiliza în vederea primirii și transmiterii valorilor spirituale tradiționale.

Profesorii sirieni l-au trimis, la început, pe Pitagora la Muntele Carmel unde a meditat singur luni de zile. Pentru cei care nu știu, Muntele Carmel adăpostea o mulțime de peșteri și era un refugiu pentru meditație încă din vremuri străvechi. Mandeenii, maeștrii gnostici, afirmau că marii înțelepții din tradițiile semitice   zburau sub forma unor corpuri subtile până la Muntele Carmel unde se întruneau periodic.

După ce a plecat din Siria, Pitagora a călătorit pe mare până în Egipt unde a stat douăzeci și doi de ani și a studiat cu preoții egipteni, după cum spune Iamblichos, maestrul sirian din secolul al II-lea e. n. Pitagora a vizitat templele importante din Egipt, unde a câștigat admirația preoților pentru sârguința cu care studia și  pentru minuțiozitatea   cu care le cerceta tradiția. ”Nu a fost înțelept pe care să nu îl găsesscă și nici școală egipteană pe care să o ignore. Dacă i se părea că are ce învăța de la cineva, pornea în căutarea sa. Vreme de douăzeci și doi de ani a studiat astronomia și arheologia, geometria și misterele spirituale.” Următoarea oprire a lui Pitagora a fost  la magii din Babilonia de la care a învățat muzica, matematica și alte științe cunoscute doar de caldeeni.

Faptul că prima călătorie a lui Pitagora a fost în spațiul oriental locuit de semințiile iraniene nu este lipsit de relevanță ținând cont de marile influențe ale acestor popoare atât de creative  care au fertilizat întreaga spiritualitate a lumii. Intuițiile  lor cosmologice, puterile  lor spirituale și morale s-au impus în întreg spațiul mediteranean și european creând legende și mituri, dar și schisme în marile religii (ex. sufismul)  prin ușurința cu care au putut fi asimilate. Gândirea lor  remarcabilă creează și poartă cu sine intuiții fundamentale precum dualismul, o cosmologie extrem de spiritualizată,  și o angiologie care au putut fi acceptate și asimilate de orice altă cultură. Iată de ce tânărul  Pitagora își începe călătoria spirituală din Orient. Nu i-a ocolit nici pe brahmanii din India, după cum ne spune Clement Alexandrinul, mulți dintre ei  fiind imigranți în Babilonia. După încă doisprezece ani de studiu în Persia, la vârsta de 56 de ani, considerând că a acumulat tot ce era de acumulat s-a întors în Grecia să le împărtășească și alor săi tezaurul de înțelepciune din pererinările sale.

Ajuns înapoi în Samos, a întâlnit un grup de pescari care-și trăgeau năvoadele din mareși i-a întrebat:

-Dacă vă spun câți pești ați prins îmi îndepliniți o dorință? Amuzați de pretenția străinului de a le fi numărat prada anticipat, pescarii s-au prins în joc. Le-a spus exact numărul peștilor și i-a rugat să le dea drumul înapoi în apă. Pescarii i-au respectat dorința și Pitagora le-a plătit oamenilor suma pierdută după care a plecat în drumul lui. Vestea despre ciudatul vizitator s-a răspândit pe tot cuprinsul micuței insule.

Mare parte din timpul petrecut în Samos, Pitagora s-a retras într-o peșteră să mediteze. Și de acolo ieșea din când în când și le împărtășea grecilor din cunoștințele lui de astronomie, matematică și geometrie. Locuitorii insulei se bucurau de întâlnirile cu filozoful, dar își doreau mai mult să vadă miracolele pe care le făcea și nu erau interesați să aplice cunoștințele spirituale pe care el le împărtășea.

Pitagora a plecat în sudul Italiei unde a găsit discipoli de o calitate superioară, dornici să învețe și să aplice învățăturile lui. Aici, s-a stabilit la Crotona unde a întemeiat o colonie spirituală (ashram) foarte numeroasă. Comunitatea pitagoreică a devenit celebră prin modul de viață armonios – relațiile se bazau pe prietenie profundă, pe respect reciproc și pe iertare. Membrii își țineau bunurile la comun, iar dacă cineva dorea să plece, era liber să ia tot ce adusese.

Deși practicase multă vreme ascetismul, Pitagora s-a căsătorit  cu Theano din Crotona, femeie de o înțelepciune extraordinară și foarte renumită pentru integritatea ei. Fusese crescută în tradiția orfică și, asemeni lui Pitagora, credea în reîncarnare. De altfel, femeile erau foarte respectate în comunitate și însuși Pitagora le îndemna să studieze filozofia și cosmologia pentru ca în timp să-și asume roluri de lideri spirituali așa cum fusese preoteasa Themistocleia din Delfi care i-a predat și lui etica.

În ziua de astăzi, numele lui Pitagora este asociat cu numerologia, misticismul numerelor constituind o cale contemplativă prin care filozoful își învățase discipolii să mediteze asupra figurilor geometrice, asupra numerelor și a raporturilor dintre acestea. Tiparele armonioase, reverberate din Unu, stau la baza tuturor fenomenelor, spunea Pitagora. Se pare că mulți au înțeles greșit teoria lui Pitagora suținând că Universul este creat din numere,  însă Theano  i-a contrazis afirmând că Pitagora n-a afirmat niciunde că lucrurile vin din numere, ci în concordanță cu numărul. ”Numărul este un principiu, nu o entitate materială. Numărul creează organizare și succesiune. Fiindcă universul se bazează pe formule și pe raporturi, lumea este ordonată, nu haotică.” Această viziune pitagoreică a principiilor matematice care susțin natura și logica ei intrinsecă va fi piatra de temelie a științei occidentale. Universul este copia unui model desăvârșit, ”viețuitoarea inteligibilă”, lumea devenirii fiind cea mai bună lume posibilă. Problemele vor începe de la om, singura ființă în sufletul căruia partea nerațională nu poate fi supusă întotdeauna și poate chiar s-o biruiască pe cea rațională. Sufletul omului se poate îmbolnăvi oricând din cauza unei predispoziții, a proastei educații, a proastei guvernări, a pornirilor nesăbuite, a ambițiilor și de aceea  Răul a fost și este posibil. Îmbolnăvindu-se sufletul omului se poate îmbolnăvi și sufletul comunității. Și acest subiect va fi dezvoltat mai târziu în gândirea lui Platon.

Pitagora a fost unul dintre cei mai iubiți Maeștri pentru că nu s-a limitat doar la transmiterea învățăturii către discipolii săi, ci a reușit să le schimbe complet viețile:  ”El nu ne învață, spuneau ei, el ne vindecă sufletele”. Mulți dintre membrii comunității pitagoreice veneau din localitățile învecinate Crotonei  și nu de puține ori l-au chemat pe Pitagora și pe principalii lui discipoli să le arbitreze conflictele. Amestecul pitagoreicilor în disputele politice a însemnat începutul sfârșitului- din umbră, dușmanii au început să țeasă răzbunarea. Un grup de nelegiuiți a fost instigat și trimis să incendieze ashramul omorând pe oricine ar fi ieșit în cale. Cel care se străduise întreaga viață să scoată la lumină tot ceea ce omenirea avea mai bun a trebuit ca într-o bună zi să-i vadă adevărata și hidoasa față pe care nimeni și nimic n-o poate schimba decât s-o țină sub obroc prin constrângere. Și nu avea Platon drepate cu caracterul opresiv al utopiilor sale când susținea că rațiunea nu poate supune ceea ce e lipsit de rațiune decât prin constrângere? 

Despre Pitagora nu s-a mai știut nimic din acel moment, iar omenirea i-a păstrat memoria numelui printr-o axiomă pe care nu el a emis-o, fiind cunoscută cu mult înaintea nașterii sale printre învățații din Egipt și din India.

S-a uitat că Pitagora a fost cunoscut la vremea lui ca un Maestru spiritual de mare calibru ale cărei învățături au influențat cele mai strălucitoare minți ale civilizației occidentale antice. Câteva din preceptele enigmatice  emise  de  marele guru  în timpul prelegerilor pe care le ținea și pe care el însuși le decripta vin să întărească afirmațiile dinainte:

”Să nu scrii pe zăpadă.” Nu pierde timpul învățând oamenii care nu apreciază la adevărata valoare ceea ce le oferi.

”Să ai mereu bagajele făcute”. Moartea poate surveni oricând. Pregătește-te!

”Nu îți poți părăsi postul dacă nu ai primit ordin de la comandantul tău.” Nu ai voie să te sinucizi.

Multe dintre învățăturile lui se regăsesc în scrierile discipolilor lui: Iamblichos, Stobeu, Sextus Empiricus.

”Primul pas face cât jumătate de călătorie.”

”Mai întâi de toate, respectă-te pe tine însuți.”

”Dorește-ți să faci bine dușmanilor tăi.”

”Nu prețui ceva ce-ți poate lua oricine.”

”Dacă ai putere de decizie asupra altora, nu uita că divinitatea are putere de decizie asupra ta.”

”Frică de moarte au doar cei care nu-și cunosc sufletul.”

”Nu te repezi să ajuți un om să lepede povara. S-ar putea lenevi. Mai bine îl ajuți să-și ducă povara.”

”Lasă-te îndrumat de înțelepciunea de a alege varianta cu cea mai mare valoare în ea însăși, înțelepciune care este cea mai evoluată și cea mai bună parte din tine. Acționând astfel, când vei muri, de fapt nu vei muri, ci te vei transforma în ceva divin.”