Nick Sava- Singurătate

Nick Sava- Singurătate

 

 

Într-o vară am cunoscut un om singur. M-a impresionat liniştea lui, seninătatea cu care privea viaţa. Şi libertatea de care se bucura. Mi-am amintit de el zilele astea, citind un articol despre dl. Masafumi Nagasaki, bărbat de 76, trăind singur pe o insulă în Pacific, nu departe de ţărmul japonez. Trăieşte acolo de peste 20 de ani, cu mai puţin de 200 USD pe lună – primiţi lunar de la fratele său. Pentru asta, merge cu vaporul (făcînd „autostopul”) pe ţărm, de unde îşi cumpără şi mîncarea şi apa necesară între vizite. În rest, e singur – el, Soarele şi Oceanul – pe insuliţa lui pustie. Numele omului întîlnit de mine nu l-am ştiut niciodată. El nu face „ia-mă nene” vaporului – el trăieşte pe vapor. Îl costă cca 76 USD (dar poate ajunge şi la 99, depinde de „piaţă”) pentru un „round trip” (excursie dus-întors) pe un vas de croazieră între Fort Lauderdale, Florida, şi Nassau, capitala Bahamas. Excursia durează două nopţi şi o zi, mai precis, vasul pleacă seara la 18, ajunge în Nassau pe la 8, pleacă din Nassau pe la 18 şi ajunge în Ft. Lauderdale dimineaţa. Omul face acest drum permanent – cu excepţia „vacanţei”. Intră în vacanţă atunci cînd, din cauza fluxului de turişti, preţurile devin prea mari: de Sărbătorile de Iarnă, de Paşti, în miezul verii… Atunci se duce pe la rude, prieteni, prin alte zone americane. Sau stă prin Nassau – cu excepţia zilelor de uragan. Atunci pleacă în Arizona sau New Mexico, la un prieten care are un trailer.

Nu e cam scump?” l-am întrebat eu. Mă trezisem mai devreme, ceilalţi pasageri ori dormeau, ori erau la cazino spărgînd banii. Pe punte eram doar noi. El aştepta masa de dimineaţă.

Păi, nu prea” mi-a spus el vesel. Avea o fire foarte comunicativă, el intrase în vorbă cu mine şi îmi spusese despre ineditul existenţei lui. „În Oraş (asta însemna în Fort Lauderdale sau Miami – dar poate şi Nassau) atît m-ar fi costat o cameră pe noapte. Hai, poate găseam şi cu 60” acceptă el. „În plus trei mese pe zi. Aici, în banii ăştia am cuşeta – nici nu-mi trebuie mai mult -, mîncare cît încape la „bufet”, dineu de gală, piscină, cupoane la cazino, muzică, dans, ba uneori şi cîte-un cocteil gratuit. Lucrătorii mă cunosc, mai „scapă” cîte ceva spre mine…”

Şi stai tot timpul pe vas?”

Nu. Ziua debarc. Dar nu plătesc casă, impozite, hangarale, nu fac cumpărături, am o asigurare turistică foarte ieftină care îmi asigură şi medicalul pe durata excursiei, nu îmi trebuie maşină, benzină… Îmi cumpăr rar haine, nu mă preocupă moda, nici ştirile, nu dau bani pe muzică, distracţii…”

Cam cît te costă pe lună?”

„Undeva la 1500. Am şi nişte reduceri.”

„Totuşi, nu e puţin. Săracii din Miami se descurcă cu mult mai puţin.”

„Da, aşa e. Dar dorm pe stradă sau în parcuri. Nu au un loc al lor. Sunt la mîna Guvernului. Depind de ajutorul trecătorilor. Nu au distracţii, iar mîncarea este proastă. Trebuie să îşi cumpere pînă şi ceaşca de cafea! Eu nu cumpăr nimic! Nu cerşesc de la nimeni. Fac ce vreau – sunt liber!”

Şi ce faci toată ziua?”

„Păi, muncesc. Pauzele mele sunt atunci cînd iau masa, seara, poate la bar sau la cazino, şi cînd am chef, la piscină.”

„Primeşti bani de la Cruise?”

„Nu prea. Uneori, cînd nu au cu cine trimite turiştii la plajă. Trebuie să aibă oameni să-i supravegheze. Uneori mă plătesc chiar angajaţii, să le ţin locul. Eu, oricum, mă duc la plajă – pictez acolo. Sau scriu. Dar dacă sunt supraveghetor, trebuie să văd de turişti.”

Turiştii de pe vas aveau două opţiuni: se duceau pe plajă sau rămîneau în oraş. Cine se mişcă mai repede, poate să facă ambele lucruri. Plaja este fantastică, un brîu de nisip alb înconjurînd o lagună cum numai în Caraibe poţi să vezi. Acolo, angajaţii de pe vas (de la ofiţeri în „liber” pînă la D,J., ospătari şi asistente medicale, păzesc şi distrează turiştii. Organizează jocuri de plajă, asigură masa de prînz, dau şezlonguri, mingi şi cărţi de joc… Asta urma să văd peste zi – partenerul meu de dialog nu avea să fie pe-acolo. Aveam să-l zăresc mai pe după-masă, cînd vizitam fantasticul hotel Atlantis din Nassau.

Şi ajunge?”

Nu ajunge, dar am şi alte surse” îmi zîmbi omul. „Scriu. Sunt freelancer. Am o contribuţie la un ziar local.” (probabil, din Ft. Lauderdale) „Pictez. Nu grozav, am doar nişte cursuri – dar mai găsesc cumpărători. Ieftine, uşor de transportat – exact ce vor să ia turiştii drept „amintiri” din excursie. Uneori, mai şi cîştig la cazino. Nu mult, nu risc prea mult. Nu îmi place ruleta, mă duc la „jacks”, cu ofertele de la intrare. Joc pînă pierd jetoanele– dar uneori apuc să pun deoparte cîştigul, poate chiar două-trei sutare. Nu e mult, dar una peste alta îmi acopăr cheltuielile şi mai pun şi deoparte pentru vacanţe.”

De unde i s-a tras? De la divorţ. După facultate, a muncit mult, încercînd să-şi facă o carieră. Se însurase, avea şi un copil. Cumpărase o casă în Ft. Lauderdale – deşi el era de undeva din Middle West. În urmă cu opt ani, nevasta îl părăsise. Vînduse casa şi plecase cu copilul. Vreo jumătate de an băuse, intrase în depresie şi chiar avea gînduri sinucigaşe. Dar făcuse o călătorie la Nassau – şi începuse această nouă viaţă.

Şi acum nu ai pe nimeni?”

Am. Uneori prea mulţi… Dar ştiu să mă rup de anturaj. Pot să scriu sau să pictez înconjurat de străini, de hărmălaie. Deseori o fac şi în Nassau, şi la Hotel, şi prin Miami. Nu sunt un mare artist, sunt prea leneş. Dar sunt liber!”

Mie mi se pare că ai prea multe îngrădiri” i-am spus şi chiar credeam asta. „Trebuie să respecţi orele de îmbarcare, programul de pe bord, regulamentele…”

Da. Dar şi tu ai tot felul de orare, regulamente, programe pe care trebuie să le respecţi. Eu sunt liber pentru că le respect din propria mea voinţă. Eu respect pentru a fi, la rîndul meu, respectat. Totul este cum priveşti lucrurile. M-ai întrebat dacă am pe cineva. Probabil sunt considerat un singuratic: nu am prieteni, familie, relaţii, nu am patroni şi nici angajaţi… Mai am cîte-o aventură de-o noapte cu vreo turistă, într-o vreme se legase de mine o asistentă – dar eu sunt singur prin decizia mea, nu a altcuiva! Şi va veni timpul, cînd voi mai pune nişte bani deoparte, să trăiesc exact aşa cum vreu: singur şi liber pe o insuliţă din Caraibe.”

Şi uite cum povestea acelui bărbat al cărui nume nu l-am cunoscut niciodată se întîlneşte cu cea a lui Masafumi Nagasaki, al cărui nume îl ştiu dar pe care nu l-am întîlnit niciodată. Doi oameni liberi, care îşi trăiesc existenţa pe care o vor, nu după criteriile, uneori idioate, ale „lumii”. Şi a căror „singurătate” înseamnă cu totul altceva decît ce-am crede noi, cei, deseori, atît de singuri, deşi înconjuraţi de societate, familie şi, uneori, chiar de „prieteni”.

Cenaclu Literar: