În introducerea la volumul ”Povești impertinente și apocrife”, invocându-l pe Platon, Andrei Cornea  spune că există trei momente ale zilei favorabile povestitului. La  amiază, ca în ”Phaidros”, când poveștile sunt ”șoptite de muzele ieșite din minți și însoțite de cântecul greierilor miezului de vară” și ne îmbie să ne dezmorțim aripile cuprinse de torpoare,  ”să zburăm din nou către lumea de sus” pe care o mai păstrăm în memorie.

 Apoi, ca în ”Republica”, sunt poveștile spuse la miez de noapte, zănaticele povești inspirate de Lună și de iele, duhuri ale nopții și ale iubirii. Acestea sunt povești pe care trebuie să le ascultăm cu sufletul și cu tremur în inimă. Și, în fine, poveștile spuse în faptul serii, la asfințit, ca în ”Phaidon”; la apusul soarelui, când Socrate, condamnat de atenieni, trebuia să bea cucuta și să moară, dar până atunci ”el spune povești despre nemurirea sufletului discipolilor strânși roată în jurul lui, discipoli care nu-și pot stăpâni lacrimile, ei, și nu el, sortitul morții iminente”. Acestea sunt poveștile care se spun pentru îmbunarea ”copilului din noi”, copil care plânge la căderea serii pentru că îi este frică de întuneric și de duhurile rele.

Pentru că una dintre marile drame ale omului este însingurarea, alienarea, exilul dintre semenii săi, o dramă cât se poate de actuală, de care suntem mai mult sau mai puțin conștienți, m-am oprit la ”Rățușca cea urâtă”. Într-o anumită măsură, am cunoscut și eu această experiență care m-a marcat pentru totdeauna: s-a întâmplat să mă nasc din durerea pierderii surorii mai mari, zice-se, frumoasă ca o păpușă, veselă...Și am apărut eu, copilul diferit, singuratic,  cu priviri scrutătoare, tăcută  și, aparent, în lumea mea.

În anul 1845, Hans Christian Andersen publica povestea sa, ”Rățușca cea urâtă” care are la bază tocmai acest subiect al  intrusului, al celui diferit, exilat, parcă, dintr-o altă lume în lumea celor normali. Este o poveste fundamentală sub aspect psihologic, ne spune Clarissa Pinkola Estes deoarece, spune ea, cel marcat de această experiență nu poate evolua, nu se poate dezvolta, câtă vreme nu și-o asumă și nu găsește calea pentru a o depăși.  Să ne amintim povestea:

Iată că vine vremea secerișului și mama-rață începe să simtă vibrația ouălor pe care le clocea și pe care le aștepta să se crape, iar puișorii  încep să scoată capul din găoace. Numai un singur ou  puțin mai mare decât celelalte stă lipit de o piatră. Fără să se îngrijoreze prea mult mama-rață își admiră progeniturile și le arată cu mândrie unei surate ceva mai în vârstă care trece pe lângă ea. Vizitatoarea se uită în treacăt la bobocii drăgălași, însă atenția îi este atrasă de oul cel mare și cu îngrijorare în glas îi spune suratei:

-E de curcă. Nu te obosi  să-l mai clocești pentru că puiul nu va putea să țină pasul cu ai tăi și nici să intre în apă.

Dar nici nu termină vorba bine că oul începe să se rostogolească, se crapă și din el iese o creatură urâtă cu piciorușe vineții, cu ochi roșii sticloși și aproape lipsită de puf. Mama-rață  privește cu atenție la puiul cel hidos și compătimindu-l își zice în gând: ”Chiar e tare urât săracul. Poate, totuși, nu-i pui de curcă.” Și are dreptate că puiul cel urât îi urmează pe ceilalți în apă. Până la urmă, e puiul ei, așa urât cum este și se duce să-l prezinte și celorlalte orătănii, mai cu seamă, rațelor. Dar degeaba biata mamă își tot apăra puiul, că celelalte s-au aruncat asupra lui ca niște hultani până l-au alungat din ogradă. Rănit și plin de sânge, puiul cel mare și urât s-a oprit pe marginea unei ape, apoi,  după ce s-a întremat puțin, a ajuns la o colibă dărăpănată. Acolo locuia o babă zdrențăroasă cu un motan chior. Baba, când a văzut puiul, s-a gândit că va crește și se va oua sau va fi bun măcar pentru o zeamă. În bătătură era și o găină care n-o plăcu deloc pe intrusă- prea stătea toată ziua în apă și era cam rebelă. Într-una din zile, când puiul cel urât înota în heleșteul din apropierea casei a văzut niște păsări  mari, albe și frumoase al căror limbaj nu-i era străin. În zadar a încercat să intre în vorbă cu ele că și-au luat zborul și duse au fost. A venit iarna și apa lacului a înghețat prinzându-l pe bietul pui,  cât pe ce să-l ucidă. L-a salvat un țăran care l-a băgat în cojocul lui mițos și l-a dus acasă unde n-a avut deloc o viață ușoară: abia scăpa din chinurile la care îl supuneau copiii că-l fugărea mâța sau celelalte orătănii din curte. Din fericire, a venit primăvara și ”rățușca cea urâtă” s-a retras pe apele iazului din apropiere. Și, într-una din zile, simți din nou, cum îi tremură sufletul la apropierea unui cârd de lebede. Erau atât de frumoase, de maiestuoase, încât și-ar fi dorit să moară ucisă de ciocul lor, în caz că n-ar fi acceptat-o, decât să mai fie alungată și oropsită  de găinile ignorante. Minunea, minunilor! Lebedele au început s-o mângâie, s-o tragă sub aripa lor ocrotitoare înotând în jurul ei în semn de bun venit. În sfârșit, ”rățușca cea urâtă” s-a simțit, pentru prima dată în viața ei, iubită. O poveste terminată cu happy-end.

Dar nu toți exilații, toți proscrișii, toți cei care cresc într-un mediu ostil sunt, în cele din urmă, acceptați și iubiți. Unii rămân mutilați pentru toată viața, așa cum s-a întâmplat cu zeul grec Hefaistos, care, încercând să-și apere mama, pe Hera, în disputa cu Zeus, a fost aruncat din înaltul Olimpului.

În poveste, toate celelate orătănii o consideră pe biata rățușcă  urâtă și n-o primesc printre ele doar pentru simplul motiv că nu le seamănă. Și dacă mama-rață încearcă s-o apere, la început ca pe propriul pui, cu timpul, se lasă influențată de ele și-o abandonează. Este tipul mamei la fel de hărțuită, speriată că și ea și puiul pot să cadă pradă unei culturi meschine, ipocrită și ignorantă. Lucrul ăsta ne duce cu gândul la acele mame care au un copil cu probleme, cu un handicap pe care trebuie să-l apere și să-l susțină. Unele abandonează lupta din capul locului, altele duc acea muncă de Sisif până la epuizare. Când mama clachează psihic devine confuză și nu mai știe să aleagă corect între regulile idioate ale unei societăți imbecile și iubirea față de puiul ei. Chiar și frații o hărțuiesc și-o alungă pe ”rățușca cea urâtă”  și așa începe exilul ei,  care, de fapt, nu are nicio vină, ci suportă ignoranța și răutatea celorlalți. În căutarea unui loc în care să se protejeze ajunge, din nefericire, în compania celor răi și ignoranți. E clar că-și caută iubirea acolo unde nu trebuie. Deși este necesar să avem bune relații chiar și cu cei cu care nu avem mare lucru în comun, nu trebuie să facem eforturi exagerate să le fim pe plac. Este mult mai bine, mai sănătos și mai elegant să rămânem ceea ce suntem și să-i lăsăm pe ceilalți să fie cum vor ei. E o regulă de aur în  buna conviețuire și în menținerea diversității. Singura concluzie care se poate trage, în cele din urmă, este că indiferent câte piedici ni se pun, cât încearcă unii și alții să ne umilească nu trebuie să cedăm. La un moment dat, când ”rățușca cea urâtă” nu mai avea nicio speranță, apare țăranul, străinul, care o salvează oferindu-i un scurt răgaz  să se poată reface. Bunul samaritean este, întotdeauna, cel care ne deschide ochii arătându-ne drumul către libertate, etapă foarte importantă în evoluția noastră.

Chiar dacă, aparent, bobocul de rață e un proscris ce trece din nenorocire în nenorocire el se călește, se întărește. Loviturile primite îl învață să se mobilizeze, să nu se mai lamenteze, să-și cultive intuiția, să aibă o percepție lucidă asupra lumii din jur ceea ce un boboc acceptat nu va avea niciodată. În același timp, îi sporește dorința mistuitoare de-a cunoaște de-a căuta în ciuda tuturor găinilor zbanghii și a motanilor zburliți. Va înțelege că bunătatea, amabilitatea exagerată, acceptarea tuturor hărțuielilor sunt pierdere de timp. Nu e vina micului boboc  că ceilalți sunt diferiți, că unii sunt răi și ignoranți și nu -l pot accepta printre ei. Realitatea este că rațele au fost și rămân rațe, iar lebedele au fost și rămân lebede. (Din fericire, n-a existat în poveste  ticălosul care să-l transforme pe bobocul de lebădă într-unul de rață prin cine știe ce operație sofisticată).

Se spune că în viață poți acumula multe cunoștințe, dar asta nu înseamnă că automat le pătrunzi și sensul. Este necesar să le simți, să le înțelegi tâlcul și asta se face numai printr-un continuu exercițiu acceptând și eșecurile și gloria în aceeași măsură. Rățușca a ajuns la un pas să-și piardă viața și când nu mai avea nicio speranță, a venit primăvara. La capătul atâtor nenorociri, rățușca a înțeles că toată puterea stă doar în ea - să se accepte așa cum este, nu cum o vor celelalte orătănii. Fiecare se naște așa și acolo unde spune destinul, iar lucrurile trebuie să fie luate ca atare. Și nu consecvența și resemnarea sunt atitudinile care se impun, ci adaptarea la schimbare, creativitatea sporită, vigilența, menținerea la cote înalte a imaginației, puterea de a visa. Hrana esențială  a sufletului diferă de la o ființă la alta și atunci când te naști ori ești aruncat în exil trebuie să înveți să supraviețuiești și,  mai ales, să înflorești. Pentru că o medalie o poate câștiga oricine dar să rămână pe podium  vreme îndelungată nu-i la îndemâna oricui. Dacă ți s-a spus vreodată  că ești ”oaia neagră”, că ești ”un pui de lup rătăcit”, rebelă, împotriva curentului, incorigibilă, nesupusă, indisciplinată, înseamnă că ești pe drumul cel bun: din ”rățușca cea urâtă” vei deveni o frumoasă lebădă.