Caliopa

Caliopa

 

 

Vara se înstăpânise peste satul din inima Bărăganului încremenit  de  torpoarea după-amiezii de vară. Era jumătatea lui iulie şi căldura pârjolise câmpurile ce purtau crăpături imense ca niște răni adânci. 

Pe uliţa pustie zbura năuc doar  un calu popii adăstând, în cele din urmă, pe tufa de trandafiri agăţători ce umbrea pragul casei. În răstimpuri, trecea câte o adiere de vânt rătăcită printre plopii ce străjuiau de-a lungul uliţei şi un murmur uşor ca o tânguire se înălţa dintre frunzele lor tremurătoare. Petuniile şi regina nopţii sădite pe lângă gard îşi chirciseră florile şi frunzele în aşteptarea serii. Printre casele făloase de pe uliţa mare, stătea povârnită-ntr-o parte ca un invalid, căsuţa bătrânei Caliopa. În curtea mică acoperită cu troscot, paşii ei căpătaseră sens în atâţia ani de aşteptare. Timpul   îi sorbise din ochi apa luminii şi-i brăzdase pe chip cute adânci strecurându-se ca printr-o sitișcă prin ea, inutil și părelnic. Caliopa fusese o femeie de o stranie frumusețe, cum erau toate din neamul lor, cu ochi negri, mari, migdalați a căror privire te străpungea până în adâncul sufletului, cu tenul alb și neatins de soare, cu nas drept ce amintea de vechile statui grecești, subțire și delicată de  ai fi zis că din cine știe ce neam princiar se trage.  Îşi pierduse frumuseţea de timpuriu câtă vreme nu mai erau ochii bărbatului în care să se oglindească:  la nici un an de la căsătorie, Lisandru  fusese luat pe front şi, după câteva epistole scrise destul de laconic, n-a mai dat niciun semn. Uneori, în singurătate,  o vedeai cum  i se luminează chipul  din interior şi buzele murmurau o litanie: cânta  încetişor, întoarsă cu totul către sine, pasul bărbatului care, altădată,  răsunase în prag. După atâţia ani de absență Lisandru era mai prezent ca oricând şi mai puternic decât oricare din bărbaţii care–i roiseră în jur cât fusese  încă tânără. În adâncul sufletului, Caliopa știa că adevărata iubire nu cerea neapărat apropierea. Aflase lucrul ăsta  în urmă cu şaizeci de ani. Niciodată nu-i trecuse prin cap că bărbatul plecat pe front nu va deschide într-o bună zi portiţa de la drum şi ea  nu-şi va lăsa capul pe pieptul lui să se odihnească după atâtea nopţi nedormite petrecute în  aşteptare şi frământări. Sătenii o compătimeau și credeau că așteptarea ei zadarnică  era din cauza slăbiciunii de minte. Și mai știa Caliopa că adevărata iubire era, de fapt, setea de iubire, că, aşa cum o ardea setea pe dinăuntru, atunci când o prindea soarele arzător în mijlocul Bărăganului şi buzele-i uscate tânjeau după răcoarea şi limpezimea apei din ciutura fântânii, aşa îi tânjise ei trupul după mângâierile bărbatului vremelnic plecat în lume. Atunci, ridica privirea către înaltul cerului şi se ruga ştiind că acolo, sus, sufletul ei era una cu sufletul lui Lisandru.  

La umbra mărului din  dreptul  ferestrei, Caliopa îşi făcuse obiceiul să pregătească mâncarea de seară a celor câteva găinuşe care dormitau blegite cu aripile întinse în ţărna de lângă gard. Şi în acea linişte grea de-atâta torpoare, se auzi clinchetul zăvorului, apoi, scârţîitul  portiţei de la drum. Bătrâna a tresărit, inima a început să-i bată cu putere, şi-a pus palma streaşină la ochi şi-a  rămas privind parcă înspre o altă lume. În uliţă,  o nepoată şuşotea cu cineva străin, în vreme ce, o umbră aplecată de spate se apropia încet-încet de ea.

Când s-a dumirit cine era, Caliopa a reuşit să îngaime în şoaptă: ”Of, dadă Ileană...” Era Ileana, sora ei mai mare. Avea 17 ani, când, la sfârşitul războiului  dintre români și bulgari,  o trupă de cavalerie, rătăcind drumul către Cadrilater, a fost nevoită să ceară găzduire peste noapte în prima casă de la marginea satului. Obosiţi de drum lung, călăreţii străini au bătut în poartă cu gând să ceară apă şi mâncare pentru cai. I-a întâmpinat Ileana, copila gazdei, abia ieşită la horă. Ce şi cum a fost, nimeni n-a vrut să mai povestească. În zori, odată cu ofiţerii bulgari a dispărut şi ea. Au plâns-o ca pe mort şi toate încercările de-a o găsi n-au izbândit. Fuga Ilenei le-a umplut neamul de ruşine care s-a abătut  asupra Caliopei: târziu de tot, a avut voie să iasă la horă în sat.

La primăria din comună venise, cu ceva vreme în urmă, o scrisoare de la Televiziunea Naţională Bulgară: un anume doctor Stanicev din Sofia îşi căuta rudele de sânge din satul din inima Bărăganului. Dorea să îndeplinească ultima dorinţă a mamei sale. N-a fost uşor deloc. Multe hârtii au circulat între ambasadele celor două țări prietene până să ajungă doctorul Stanicev, care nici el nu mai era tânăr, să stea  de vorbă cu nepoata Caliopei în poartă.

Cele două bătrâne s-au apropiat una de alta și fără să scoată o vorbă, mâinile lor noduroase s-au îngemănat ca nişte liane ce-şi căutau copacul de sprijin şi au rămas  așa privindu-se îndelung. Se priveau în tăcere, sorbindu-se din ochi.  Într-un târziu, Caliopa şi-a luat sora  de mână şi-a dus-o în camera ei  care mirosea puternic a busuioc. În jur, totul strălucea de curăţenie, iar la capătul patului, pe peretele de la răsărit ardea candela sub icoana Maicii cu Pruncul. Ileana și-a  făcut cruce îndreptându-şi privirea către celălalt perete pe care se afla tabloul părinţilor şi cel al sorei sale, mireasă, alături de Lisandru. A îngenuncheat rostind cu resemnare: ”prosti mi, maica!” apoi, mângâind degetele noduroase ale sorei sale, a privit către ulcica cu apă rece de pe masă şi i-a zis cu chipul luminat de bucurie: ”Apă!” Era primul cuvânt pronunţat în limba  mamei pe care n-o mai vorbise de când plecase cu tânărul ofiţer Stanicev, cuvânt care a avut darul să rupă zăgazul unei bariere pe care o credeau de netrecut. Încet-încet, năvăleau alte şi alte cuvinte  ca nişte pâraie ce se adunau în râuri învolburate de munte. Chipul bătrânei Caliopa era luminat din interior, vocea îi tremura şi, pentru prima dată, după atâta vreme, simţea că speranţa ce o ţinuse în viaţă căpăta  un sens. Dragostea de soră era lumina ce arsese undeva în lume şi acum ardea cu toată forţa în trupul plăpând al Ilenei. Ştia că tăcerea ei de ani şi ani nu fusese doar o nălucă. Şi multe înţelegea acum Caliopa care învăţase să vadă dincolo de lucruri. Întâlnirea cu rătăcitoarea Ileana îi revelase forţa iubirii  în absenţa ființei iubite. Ce au vorbit cele două bătrâne preţ de câteva ore, n-a aflat nimeni, niciodată. Nici n-au îndrăznit să le tulbure bucuria revederii. Spre seară, „bulgăroaica” s-a urcat în maşina fiului său şi dusă a fost...

A doua zi, în zori, bătrâna Caliopa a deschis lada de la căpătâiul patului în care ţinea cele trebuitoare ultimului drum şi le-a rânduit frumos pe marginea lăzii. Îngânând încetişor vechea litanie a scos la lumina soarelui poalele, ia, fota şi marama pe care le purtase în noaptea nunţii. Drumul ei prin deşertul lumii se apropia de sfârşit.

 

 

 

Cenaclu Literar: