Încă-i mai suna în urechi acel îndemn pe care şi noaptea-l visa: „Vorgheşti omeneşti!” Niciodată n-a înţeles de ce cuvintele pe care le învăţase acasă nu erau „omeneşti”. De ce vânzătoarea de la pâine a privit-o în scârbă când a cerut: „vă rog daţi o pâni!” S-a uitat la ea aşa cum te uiţi la un vierme şi i-a aruncat o pâine veche şi tare ca piatra care s-a rostogolit de pe tejghea până aproape de uşa prăvăliei. Avea doar şase ani, dar imaginea pâinii aruncate în silă n-avea s-o uite toată viaţa. Mama o certa de fiecare dată când vedea că arunca câte un colţişor de pâine la păsărele: „Mari pacat, Liusea! Pânea-i hrana lui Iisus şi n-are voie s-atingă pamântu”. Vânzătoarea asta „ruscă” i-o aruncase în faţă de parcă ar fi cerşit-o. Şi nu era adevărat, ea nu venise la cerşit:  pusese frumuşel pe tejghea cele câteva copeici pe care le ţinuse strâns în mână. Exact de-o pâine, cât îi dăduse mama. A luat pâinea de pe jos şi-a plecat către casă cu lacrimile şiroind pe obrazul palid de copil prost hrănit. 

A pus pîinea pe masa din paravan şi s-a aşezat pe-un scăunel alături de mama care, copleșită de gânduri, alegea fasole pentru masa de seară. Într-un târziu, a întrebat-o încetişor: „Mamă, ci-nseamnă „vorgheşti omeneşti”? Di ce nu sîntem şî noi oameni? Di ci nu vorghim ”omeneşti”?” Femeia a-nţeles ce i se întâmplase copilei. Era un lucru obişnuit ca Valentina, vânzătoarea „ruscă” de la pâine, să le ceară moldovenilor să vorbească ”omeneşte”. Ruseşte, adică. Limba română nu încăpea în mintea ei de venetică şi, de la înălţimea rangului pe care i-l oferea meseria de vânzătoare de pâine, îşi impunea propria limbă celor ce-i călcau pragul. Asta era politica naţională, iar Valentina, ca o bună comunistă ce era, îşi îndeplinea datoria cu aroganţa cuceritorului. În toamnă, copila a mers la şcoala rusească să înveţe a vorbi şi a scrie ”omeneşte”.

Viaţa m-a pus faţă în faţă cu Liusea, revelându-mi lucruri la care nici nu gândisem vreodată. Era la vârsta când femeile, în general, visează la întemeierea unei familii, dar ea avea deja un copil de șapte ani. Chipul obosit, după o săptămână de hăituială prin mlaştinile de la graniţa Ungariei cu Austria, o arătau ca fiind trecută de 40 de ani. Şi copilul…Doamne! Am rămas mută de uimire… Cum putuse să-l tragă după ea fiind atât de mic? În tentativa de-a fugi în Occident, luase în calcul şi posibilitatea de-a fi prinsă şi returnată. Banii îi ajunseseră doar pentru drumul până-n Ungaria. O prietenă din Chișinău, Tatiana, rudă îndepărtată de-a Liusiei, îi dăduse adresa mea. Ştia c-aş fi ajutat-o fără să stau pe gânduri. M-am trezit cu ea la uşă, epuizată, flămândă, ţinând strâns de mână băieţelul care, pur şi simplu, dormea din picioare. Femeia cu chip împietrit pe care străjuiau doi ochi de un verde tulbure, dincolo de care nu puteam citi ce era în sufletul ei, m-a prins de mână și n-a mai scos un cuvânt. Am tras-o în casă și,  în timp ce Serioja, băieţelul ei, a adormit cu cana de lapte în mână, am încercat să–i alin  cumva durerea. Mă privea lung, străduindu-se să-mi urmărească cuvintele pe buze. Era evident că nu pricepea mai nimic din ce-i spuneam. Mi s-a uscat gura subit şi, parcă, nu-mi mai găseam nici eu cuvintele. Am întrebat-o fără nicio noimă:

- Eşti rusoaică?

- Net, vseo, ia moldovancî. Ia, ni moldovineşti, ni rusî… M-o dat mama la şcoalî rusî… Aşa o zîs o ruscî, vecinî di la mama… S-agiung ghini… ia nu ştiu rusî, nu ştiu moldoveneascî, nu ştiu nica… vseo!

Priveam şi nu-mi venea să cred: am avut revelaţia că fiinţa din faţa mea nu ştia să vorbească curat în nici o limbă și am simțit că mi se rupe inima în două...

 - Cum de-ai avut curaj să pleci aşa în lume, fără bani, fără mâncare, fără haine şi cu un copil după tine? Nu ți-ar fi fost dor de casa ta?

După un timp de gândire a pătruns sensul întrebării mele,  a tresărit c-o umbră de tristeţe pe chip și  mi-a răspuns c-o voce stinsă:

- Dor? Ci dor? Io n-am dor! N-am nica… N-am comnatî, n-am om că-i fujit la Israel, n-am muncî, n-am nica… da’ acolo, nu ştiu ci fac… Io n-am limbî: nu vorghesc rusî bunî, nici moldovineascî…Nu-i nici o limbî… N-am sovisti… Io nu-nţăleg sî citesc ghini, da’ vreau sî plec, cî omu nieu zâci cî după trii ani mă vedi…Ş-apî cum? Vseo?

Parcă trăiam un coșmar. Mintea mea nu reuşea să cuprindă ceea ce încerca să-mi spună această tânără româncă de dincolo de Prut. Cum adică, n-are limbă? Şi o spunea de parcă ar fi zis că n-are bilet de călătorie. La şcoală, învăţase în ruseşte fără să cunoască limba. Acasă, vorbea  moldoveneşte, un fel de limbă română stagnată pe la 1800 şi împănată cu barbariile de rigoare. Iar pe stradă, vorbea “omeneşte”, aşa cum o apostrofau atât rusofonii, cât şi moldovenii neaoşi, aşa-zişii mancurţi. Sărman suflet chinuit! Făcea eforturi vizibile să–mi transmită ceea ce gândea şi cum plănuise ea să evadeze într-o lume în care şi-ar fi recăpătat demnitatea de om şi respectul celor din jur. Ştia că nici o umilinţă nu le-ar fi putut depăşi pe cele trăite în propria ţară. „Dincolo”, şi-ar fi recăpătat ”sovistea” și orice limbă ar fi vorbit, era „omenească”:

- Da’ io am vrut sî lucru acasî… Sâ grijăsc copil, omu` s-aducî denghi… Da’ io n-am limbî, n-am muncî. Am fost ruscî, amu îs moldovancî la paşaport. Mărg la Germania sî spăl podeli… Vseo! Tăti fimeili di la Moldova mărg di spalî podeli.

În lumea la care visase, ar fi scăpat  și de povara de-a se tot întreba cine este: „ruscă”- aşa cum fusese, acasă, învăţată să spună pentru a ajunge „ghini”, sau „moldovancă”- cum îi scriseseră la paşaport noile autorități? Cât despre limbă...neavând memoria limbii materne, probabil ar fi putut renaşte în limba locului, alături de copilul cu care fugise în Necunoscut pentru a nu purta mai departe crucea de străin în propria ţară.

Autor: Maria Sava