Printre jaluzelele verticale de culoarea mierii pătrundea o lumină anemică de la becul din stradă. În fotoliul de lângă fereastră, Dany moţăie străduindu-se din răsputeri să nu-l ia somnul. A pierdut şi noţiunea timpului de când stă aşa, ca o momâie, în aşteptare. Deodată, liniştea e sfâşiată de sunetul strident al soneriei telefonului. Din fericire, Gina era la serviciu, altfel, ar fi apucat-o nervii. De fiecare dată când auzea soneria, holba ochii şi-l lua pe Dany la rost:

- De ce naiba nu vrei tu să schimbi vechitura asta? Mă scoate din minţi!

Dany întinse mâna alene, ţinând în continuare ochii închişi. Ridică receptorul fără să aibă habar cine ar fi putut să-l sune la ora aceea. Chiar n-o înţelegea pe Gina de ce se înfuria la fiecare apel. Pentru atâta lucru să renunţe la primul lui aparat, i se părea stupid. La celalalt capăt auzi o voce feminină, puţin nesigură:

- Alo, Dany?

- Da, eu sunt, spuse Dany trezit de-a binelea. „Să fiu al naibii dacă recunosc glasul ăsta”, îi trecu scurt prin cap.

- Ce mai faci?, întrebă vocea necunoscută.

- Dacă nu sunt indiscret, pot să ştiu cu cine stau de vorba?, întrebă Dany.
Convenise cu Gina să dea numărul de la telefonul fix doar celor din familie. Oricât s-ar fi străduit, acum, nu recunoştea vocea.

- Am găsit un bileţel pe frigider cu un număr de telefon. Cred ca l-a lăsat fata care mi-a făcut curat. Dacă te supără… închid, îi spuse vocea pe un ton încărcat de tristeţe.

Dany regretă c-o luase aşa din scurt. După voce părea să fie tânără. Închise ochii şi începu să construiască un chip în jurul glasului care-i persista în urechi. Pe un ton moale îi răspunse:

- Nu m-am supărat. Voiam doar să ştiu…

Brusc la celălat capăt auzi:

- Noapte bună, Dany. Poate...  o să  te mai sun…

- Noapte bună!, a răspuns el mecanic. Şi inima începu să-i bată cu repeziciune.  Îşi aprinse o ţigară şi căzu pe gânduri. Când a venit Gina, l-a găsit fumând pe întuneric. S-a şi speriat, crezând că nu se simte bine:

- Ce stai ca strigoii fără lumină? Ori nu-ţi este bine?

Dany a schimbat repede vorba să nu fie nevoit să-i spună Ginei care era adevăratul motiv al reveriilor sale. Oricum, n-ar fi înţeles. S-ar fi luat la harţă de pomană. L-ar fi acuzat că minte şi că cine ştie  la ce fufă se gândeşte. Nici nu se întâmplase mare lucru: a avut o scurtă conversaţie la telefon cu o necunoscută. Însă privirile iscoditoare ale Ginei s-au oprit pe aparatul aşezat pe braţul fotoliului:

- Cu cine ai vorbit?

- Un apel fals, îi răspunse Dany, pe un ton vădit nepăsător.

Au trecut câteva zile. Luat cu problemele lui, Dany uitase definitiv de telefonul de la femeia necunoscută. Ca de obicei, după o zi de alergătură, se aşeză în fotoliu cu gândul să moţăie puţin, în semiîntuneric. De astă dată, zbârnâitul soneriei îl irită:

- Bună seara. Ce faci, Dany? Te-ai mai gândit la mine?

Deşi intenţionase să răspundă tăios când auzi vocea de la celălalt capăt, se înmuie. Îi răspunse cu o voce guturală aşa cum proceda, de obicei, când simţea miros de femelă prin preajmă:

- Bună seara. Păi, de ce să mă gândesc?

 - Te-am supărat..., spuse vocea parcă regretând că l-a sunat.

- Nu... nici vorbă...

- Bine, Dany, mai vorbim.

- Alo! alo! încercă Dany s-o oprească.

În ureche a început să-i sune binecunoscutul păcănit care-i semnala linia ocupată. Îi părea rău că nu s-a putut abţine. „Parcă-s o babă curioasă!” îşi spuse cu ciudă scoţând mecanic o ţigară din pachetul pus pe braţul fotoliului. O aprinse şi trase primul fum cu nesaţ. Aceeaşi tulburare ca şi data trecută îl cuprinse. Lucru nou pentru el, care, de foarte multă vreme, se resemnase în ceea ce priveşte femeile. Îi ajungea Gina. O iubise ca un nebun în tinereţe. Avea el o vorbă pe care i-o şoptea în momentele de tandreţe: „precum soldaţii”, ca un disperat... 

Acum, ar fi dat oricât să scape de privirea ei iscoditoare şi încărcată de reproşuri: se simţea în preajma ei de parcă cine ştie ce nelegiuire ar fi făcut. Nici nu voia să-şi imagineze cum ar fi reacţionat Gina dacă ar fi aflat. Mai întâi, nu l-ar fi crezut în ruptul capului că n-o cunoaşte pe femeia misterioasă.

Gina era o femeie pragmatică şi avea explicaţii pentru orice se petrecea în jurul ei. Te privea şi ştia dinainte ce-ţi trece prin cap. Nimeni nu făcea gesturi gratuite. Toată lumea avea câte un interes. Bărbaţii, inclusiv Dany, gândesc cu partea de la brâu în jos atunci când văd două picioare lungi şi un bust proeminent. În faţa lor, femeile care se sacrificau pentru familie, aşa ca ea, nu făceau două parale. În zadar încercase Dany să-i explice că nu toţi bărbaţii sunt la fel. Că există  și bărbaţi care se pot îndrăgosti doar de mersul unei femei, de felul în care priveşte, de vocea ei. Nuuu! Ea ştia sigur cum stau lucrurile şi să nu-ncerce s-o ducă de nas. Şi Dany n-a insistat. Însă a început s-o privească cu alţi ochi. Nu mai simţea acel gol în suflet când nu-i era pe-aproape. Dimpotrivă, era o uşurare s-o ştie plecată la serviciu, oriunde... Iar acum... străina asta... îi tulbura, pur şi simplu, gândurile.

Au trecut câteva luni. Uitase de incidentul cu telefonul când, într-o după-amiază, soneria stridentă a telefonului începu să zbârnâie. „De trei ori, de fiecare dată”, îi trecu prin cap lui Dany. La capătul celălalt, o voce cunoscută îl întrebă alintându-se:

- Ce-ai zice dacă... dacă ne-am întâlni?

Dany rămase fără grai. Atât de mare îi era dorinţa s-o cunoască încât nu fu capabil de nicio reacţie. Un râs ca un chiţcăit îl trezi la realitate:

- Hai, Dany... Spune ceva!

- Da, da, se trezi că rosteşte de parcă altcineva ar fi vorbit în numele lui.

- Notează, te rog: Cicoarei 32. E un singur imobil cu etaj acolo. Urci la etajul 1 şi suni la uşa din capătul scărilor.

Şi, până să se dezmeticească, auzi iar tonul acela nesuferit de linie ocupată. Închise telefonul şi scoase repede o mică agendă dintr-un sertar, rupse o foiţă şi notă adresa necunoscutei.

 „La ce m-aş duce la uşa unei femei pe care n-o cunosc” îşi spuse, în vreme ce îndoia bileţelul şi-l aşeza cu grijă într-o despărţitură a portmoneului. A doua zi,  și-a luat inima în dinţi şi a ieşit din casă.  S-a urcat într-un taxi cerând să-l ducă la imobilul cu pricina. Când a auzit adresa, taximetristul a tresărit: „Cicoarei 32?” „Aţi auzit bine,” îi spuse Dany aşezându-se pe bancheta din spate. Cu coada ochiului observă privirea iscoditoare a şoferului care-l studia în oglindă.

Ca un somnambul a urcat primul rând de trepte. S-a oprit. A avut un moment de ezitare și  s-a gândit să se întoarcă din drum. Însă ceva, o dorinţă mult mai puternică decât voinţa, l-a împins de la spate. S-a trezit în faţa unei uşi din lemn de brad  înnegrită de patina timpului. A sunat scurt dorindu-şi să nu răspundă nimeni. Uşa s-a deschis imediat şi în prag a apărut chipul curios al unei copile. Blondă, cu nişte ochi mari, căprui, i-a spus fără să ezite: „Intraţi, vă rog. Mama se întoarce îndată.” În aceeaşi clipă l-au apucat remuşcările: „Ce nebunie să vii la uşa unei străine!” Se considera un tip cerebral. Fără să clipească a făcut stânga-mprejur şi a dat să coboare scările. În faţa lui apăru zâmbetul stingher al unei femei trecută de prima tinereţe, cu un trenci ponosit şi cu o sacoşă în mână.

- Bună, Dany. Te-ai ţinut de cuvânt. Intră.

În el se ducea o luptă necunoscută până atunci: negăsind rostul venirii aici, ar fi vrut să se evapore, să dispară ca şi cum n-ar fi fost; dar buna lui creştere îl împiedica să se poarte ca un necioplit. Ştia c-ar fi rănit-o pe fiinţa din faţa lui dacă pleca fără nicio explicaţie. Cumva, trebuia să se termine povestea asta care-i ocupa mintea de ceva vreme.

Copila deschise, din nou, uşa larg şi, când pătrunse în holul de la intrare, uluirea lui Dany fu copleşitoare: câteva tablouri mari în care-şi recunoscu propriul chip acopereau întreg peretele. Se simţea de parcă cineva îi furase identitatea. „Cine era această femeie şi în ce joc intrase? De unde-l cunoştea? Ce voia de la el?” Întrebări, una după alta, îi treceau prin minte fără să reuşească să se adune. O privire fugară către femeia care aştepta cuminte în prag l-a făcut să-şi dea seama că intrase în mare belea. Ea zâmbea cu gura până la urechi aşteptând un semn de încântare de la el. Fără un cuvânt, s-a întors şi-a luat-o la fugă pe scări la vale. A umblat aşa, în neştire, câteva ore. Începuse să plouă, însă el nu simţea că era ud şi plin de transpiraţie de parcă ar fi urcat versantul abrupt al unui munte.