Lunateca

Lunateca

 

 

 

 

 

”De dormit dormeam, dar inima-mi veghea.”

Cântarea Cântărilor 5:2

 

În cercul nostru de prieteni i se spune ”Lunateca”. E o ciudată căreia niciodată nu poți ști ce-i trece prin cap. De altfel, vorbește foarte puțin și atunci o face ca și cum ar avea drept partener de discuții o entitate din altă lume. Nu poți decât să taci și să o asculți. Zilele trecute, pe o ploaie torențială, am intrat să mă adăpostesc la o terasă din centrul orașului. La o masă era chiar ea cu o cafea în față și cu un pachet de țigări alături, nedesfăcut încă. M-a văzut și i s-a luminat chipul, semn că se bucura să mă vadă. Cu un gest discret m-a invitat la masa ei. În timp ce ospătarul îmi aducea și mie o cafea, Gina (așa o cheamă) a început să vorbească pe un ton aproape șoptit:

”De când mă știu am trăit la limita dintre două lumi: cea reală în care mă mișc precum oricare dintre voi și o lume imaginară în care visez cu ochii deschiși. Lumea magică pe care o creez eu însămi a fost dintotdeauna mai apropiată sufletului - eu îi dau viață, imaginez propriile mele personaje, acțiuni. E lumea în care sufletul nu-mi este niciodată rănit.

Cu timpul, starea mea de visare a început să se prelungească în somn numai că de astă dată intru într-o altă dimensiune pe care n-o  mai pot controla. Unele vise le uit, altele au un impact emoțional foarte puternic și când mă trezesc le retrăiesc cu aceeași intensitate. Sunt vise pe care nu le știu pătrunde întotdeauna.

Din păcate, în ultima vreme am intrat într-o conjunctură deloc agreabilă pentru mine, dimpotrivă...Lumea în care trăim nu e o câmpie plină de floricele pe care să le culegem zburdând și cântând. Diavolul pândește din umbră și acolo unde găsește ușa deschisă, intră și se instalează ca la el acasă. Dar...Îngerul meu Păzitor e la datorie și-mi dă de știre că primejdia este pe aproape. Cad într-un somn din care aproape că nu mă pot trezi două zile la rând. Visez...transpir...visez...trăiri epuizante pentru organismul meu...subconștientul se străduiește să mă aducă la realitate.

 În vis, cineva îmi scrie cu cărbune pe o tablă imaginară: LAYLA!...Mă trezesc în cele din urmă și caut mai multe informații pe internet. Găsesc numele personajului din acea poveste orientală și mă opresc din căutare, deși mă copleșește o stare de neliniște interioară. Vechiul meu instinct animalic care-mi semnalizează primejdia aflată în apropiere mă pune în gardă...Nu vreau să-l iau în seamă. Sunt prea cuprinsă de nebunia lumii virtuale...

Într-una din zile deschid o carte la întâmplare și găsesc câteva informații despre Shakespeare. Scrie negru pe alb: ”De fapt, după Iisus Christos nimeni nu a mai contribuit atât de mult (ca Shakespeare n.c.) la dezvoltarea percepției umane a unei vieți interioare.

 Dacă Iisus  a plantat sâmburele vieții interioare, Shakespeare i-a facilitat creșterea, a populat-o și ne-a oferit senzația pe care o avem astăzi cu toții, că în interiorul nostru se află un univers la fel de vast cu cel exterior.”

Nu voi aprofunda subiectul. Îmi atrage atenția conținutul sufit al piesei de teatru ”Îmblânzirea scorpiei” a cărei intrigă este preluată din ”O mie și una de nopți” sau ”ALF LAYLA WA LAYLA” (în arabă) ceea ce înseamnă ”Mama documentelor”. Conform tradiției, sub labele Sfinxului egiptean, într-o dimensiune paralelă cu a noastră, stă ascunsă o bibliotecă secretă, o ”Sală a documentelor” (vezi și hroniurile lui Borges), adevărată arhivă a înțelepciunii antice de dinaintea Potopului. Titlul  ”ALF LAYLA WA LAYLA” (”O mie și una de nopți”) ne spune că, de fapt, secretele evoluției umane sunt codificate în noi înșine.

 Iar eu nu trebuia să  merg către acea poveste de iubire orientală să găsesc vreo semnnificație, ci să caut în mine însămi adevărul pe care biata inimă mi-l tot spunea și eu mă încăpățânam să n-o ascult. Eram precum acel tânăr credul  din povestea Cel care doarme și cel care veghează”  pe care Harun al Rașid îl cufundă într-un somn adânc, îl îmbracă în veșminte regale și le spune servitorilor să-l trateze ca pe adevăratul calif atunci când se va trezi spre a-i amăgi simțurile.  Actul narativ al piesei ”Îmblânzirea scorpiei” își are originea în această poveste. Pentru mine a fost suficient. Partea bună a unui act trivial, din lumea imediată, a fost tocmai depășirea unei stări alterate de conștiință care mă trăgea la fund precum sorbul unei ape tulburi și învolburate și intrarea mea într-o altă etapă.”

Nici n-am sesizat că Gina tăcea de minute bune, privind în gol. Pe un șervețel mâzgălise tot timpul ceva cât timp îmi povestise. Am aruncat o privire, înainte să mă ridic  și am citit:

”Dumnezeu lucrează după cum găsește în om disponibilitate. Lucrarea lui este alta în om și alta într- o piatră.” (Meister Eckhart)

 

Afară, ploaia se oprise și  era un soare orbitor.

Fără să-i spun un cuvânt, m-am ridicat de la masă și m-am prelins pe strada aglomerată pierzându-mă printre trecătorii gălăgioși. ”Lunateca” rămăsese în lumea ei: pentru unii, o lume bizară, pentru mine, o lume încărcată de sensuri cum rar  am mai întâlnit.

Cenaclu Literar: