pregătirile pentru „spectacol” începuseră decuseară

în pâcla dimineţii lui martie, pe la patru şi jumătate,

s-a terminat...

ehei, zeu al meu stăpânitor,

câte n-am făcut eu să-ţi frâng cerbicia

cu care toată viaţa m-ai înfruntat!

zadarnic!

ţine minte: toate ţi le-am iertat,

însă ultima noastră bătălie n-o să ţi-o iert!

nu pentru că m-ai înfrânt

nici măcar pentru această tristă deportare într-o lume

în care eu nu exist,

ci pentru  „spectacolul” nocturn în care m-ai făcut

erou fără voie

regizând scene care se derulau c-o viteză ameţitoare.

 

  ...joc, joc, joc şi nu mă mai pot opri:

eu, ţinându-l strâns de mână şi rugându-l să nu plece

el, încercând cu disperare să deschidă ochii să mă privească

o mână care mă smulge şi mă aruncă pe coridorul rece

mirosind a vomă şi a clor

în urma mea, se zbate ca un fluture fără aripi înghiţind aerul cu nesaţ

va veni, va veni după mine, mi-am zis, cu siguranţă, va veni...

dar nu...

mă întorc în rezerva sordidă și

două mâini ca două gheare mi se înfig în piept obligându-mă

să stau imobilizată într-un colţ

ca un pumn de nisip trecut printre degete mă preling

pe gresia rece şi rămân privind tâmp

către dâra de sânge întinsă ca o flegmă pe tocul uşii

în jurul meu spectacolul continuă

halate albe, picioare dezorientate aleargă în toate părţile

apar doi brancardieri cu feţe buhăite de somn,

 trăgând cu mult zgomot o targă de metal

un grup compact aleargă pe scările înalte şi întortocheate ale

pavilionului trei contagioşi

zgomote surde, gâfâieli ca-ntr-o corridă pe viaţă şi pe moarte-

probabil loviseră mortul de trepte şi de balustrade, gândeam,

frica lor era prea mare să-l mai fi protejat

ah! ce frumoasă a fost!

ce frumoasă a fost viaţa mea!

şi iarăşi ca dintr-un vis m-am trezit

am sărit brusc în sus şi-am alergat în rezerva mirosind a urină,

a sânge şi a igrasie.

era ca-ntr-o casă părăsită, fără uşi, fără geamuri. nimic.

 patul gol, fără aşternuturi rânjind către mine

pe jos,

cana de ceai răsturnată, punga cu medicamente, un ac de seringă,

 o gumă, un creion mecanic

şi rebusul călcat în picioare plutind în balta de ceai...

 

dintr-o dată m-am simţit atât de uşoară, aproape atingeam tavanul...

pluteam ca un fulg pe deasupra acestei dezordini

din afară şi din mine pusă laolaltă de tine, zeu idiot

pentru prima dată puteam să stau aşa şi să privesc

fără să gândesc.

nimic nu mă mai lega de toate câte se întâmplaseră

m-am ghemuit ca un prunc într-un singur punct

 aşteptând să mă nasc

şi-aveam o sete-n mine!

Doamne, ce sete mai aveam să fi băut ceva!

ceva asemănător lichidului amniotic dar nu atât de otrăvitor

 

nimic nu semăna cu ce citisem eu prin terfeloagele mele:

nici lumină, nici pace,

nici împăcare cu sine şi cu lumea...

nimic din toate astea!

doar un spectacol de umbre, cu actori nevăzuţi şi forţe dezlănţuite

ce-şi făcuseră de lucru cu mine colorându-mi toate simţurile în negru.

 

în urma lor

am rămas pustie ca o gară părăsită dintr-un câmp pustiit

 prin care nu mai trece niciun tren:

împodobită cu false lumini şi tablouri indicatoare,

cu angajaţi fantomă ce îndeplinesc formal aceleaşi misiuni

din secolul trecut.