„Cât e în stare să jertfească un om, atâta e el de profund”

              Pe Rudolf Kassner l-am descoperit întâmplător. De la primele fraze citite, cartea ”Zeul şi Himera”, publicată la „Editura Humanitas” în anul 2004, m-a cucerit pe deplin. Nu-i o carte uşoară, dar tocmai pentru faptul că m-a ţinut legată cu toate fibrele, rupându-mă total de restul lumii, e semn că-i una din cărţile marii literaturi care te marchează pentru toată viaţa. Poetul-filozof sau filozoful-poet Rudolf Kassner este una dintre cele mai singulare personalităţi din cultura europeană. Activitatea sa literară se întinde pe o perioadă de 60 de ani. S-a născut la 11 septembrie 1873 în Gross –Pawlowitz, în sudul Slovaciei. Rămâne paralizat în urma unei poliomelite contractată în copilărie, fapt care nu-l împiedică să urmeze studii de literatură şi de filozofie. „Destinul l-a pus într-o situaţie extraordinară:are două picioare paralizate şi cea mai deplină veselie a spiritului. Merge în cârje şi este un călător pasionat”, afirma Hugo von Hofmannsthal despre el. În 1900 debutează cu volumul ”Mistica Artiştii şi Viaţa”, o culegere de studii asupra romanticilor englezi analizaţi prin prisma unei estetici neoromantice şi platonizante. În 1903 publică ”Morala Muzicii”, carte despre morala unui om a cărui viaţă este muzica( Wagner). Primele sale scrieri au fost marcate de influenţa lui Nietzsche şi a lui Wagner. Cu anul 1911 debutează cea de-a doua perioadă de creaţie din opera lui Kassner, ocazie cu care publică volumul ”Despre elementele grandorii umane”. Acest volum va avea un impact deosebit asupra lui Rilke, aflat în perioada elaborării ”Elegiilor din Duino”, pe cea de-a 8-a dedicând-o lui Kassner. Este volumul în care autorul face o incursiune în domeniul filozofiei religiilor din perspectiva grandorii, analizând relaţia mit-istorie – grandoarea magică a regilor şi eroilor mitici, a oamenilor situaţi în imediata apropiere a zeilor, grandoarea cosmosului grecesc, având drept criteriu suprem Măsura-identitatea dintre a fi şi a gândi. În viziunea lui elementele grandorii se reflectă în primul rând în personalitatea creştinului: „El trăieşte şi printre noi: cel ce s-a întors. Cu totul tainic, ba chiar pitit în fiece ins fără deosebire : în cel fericit şi în cel tulburat, în cerşetor şi în trufaş, în cel desfrânat şi în cel pur. El e tocmai omul care nu mai e măsura lucrurilor, sărmanul. Cine va voi să se măsoare cu măsura celui sărman? Măsura lui este tensiune. Despre un astfel de om nu se poate spune că ar fi mare, căci un asemenea om nu e mare, ci real. Sărmanul este omul real. În felul acesta, el e mereu şi pururi nevoit să se măsoare cu sine însuşi, iar grandoarea şi măsura lui nu mai rezidă în armonie, ci în transfiguraţie.”

              Personalitatea noţiune mai nouă care o înlocuieşte pe aceea de om desăvârşit defineşte individul aflat în relaţie de complementaritate cu lumea. În viziunea sa omul modern, „indiscretul”, cel care trăieşte doar la suprafaţă, fără să aibe profunzimea personalităţii e lipsit de grandoare: ”Cine nu-l ştie pe hedonistul acesta lipsit de gust, trist erotic, estet plin de compasiune, patriot din deznădejde şi fără convingere, evlavios fără credinţă? Cine nu se se izbeşte zilnic de acest ins superviu şi totuşi deja mort? De acest veşnic încântat şi totuşi pribeag? De toţi aceşti inşi mai bogaţi în vorbe decât în substanţă, şi care din această cauză preferă să se înşele cu o carte întreagă decât să aibe dreptate cu o singură frază?” Şi acest individ nu va pricepe niciodată că „lumea îi este menită şi devine actuală şi reală doar pentru cel capabil să se dăruiască.” Între omul antic şi cel modern există o falie de netrecut: omul antic se naşte cu simţul grandorii, priveşte lumea din afara ei, dinspre lumină spre întuneric, în vreme ce omul contemporan este singur şi însingurat, fără unitate şi fără măsură. Spune Kassner:

 „Cui dintre noi nu i s-a întâmplat să privească aşa din afară, din lumină în ochii unui om, indiferent care, primul venit, şi să nu se sperie zărind în ei eul, nu personalitatea, nici ţelul, forma şi măsura, ci pur şi simplu ceva animalic  şi demonic?”            

Diferenţa dintre omul antic şi cel creştin este doar că în legea omului modern este cuprinsă iubirea Vrăjmaşului. Anticul nu are conştiinţa păcatului, de aici şi armonia şi forţa lui: el este fiul Soarelui. Creştinul, omul contemporan e mereu nevoit să se măsoare cu sine însuşi, se luptă pentru a ajunge din afară înlăuntru şi pentru asta suferă.  Dar suferinţa nu-i un merit, ci mai degrabă o măsură, o cale . În 1919 începe publicarea unor tratate şi culegeri de eseuri având drept scop fundamentarea unei hermeneutici şi a unei antropologii numită Fiziognomie, deşi aria de preocupări e mult mai largă decât interpretarea trăsăturilor fizionomice. Luând drept punct de pornire citatul din Goethe:”Nu e nimic de căutat în spatele fenomenelor,  ele însele reprezintă învăţătura”, Kassner condamnă psihanaliza freudiană pentru ingerinţele sale în intimitatea individului. Spre deosebire de Rudolf Steiner, sau de Rene Guenon, maeştri spirituali contemporani lui, Kassner nu are nici urmă de înclinaţii către profetism, ori mistagogie. ”Eu însă n-am scris nici măcar un rând, nici măcar un singur cuvânt de dragul cititorului, al scumpului meu cititor, cum spune Kirkegaard. Cititorul nu mă interesează în niciun fel”, spune Kassner şi într-adevăr aceasta este motivaţia cea mai sinceră a scriitorului privind actul său.

                De fapt Kassner a scris în primul rând pentru a-şi suporta mai uşor dificultăţile unei existenţe chinuită de accidentul din copilărie, nu pentru gloria trecătoare ce bântuie modernismul alienat. Proza lui este una bazată pe o anumită structură muzicală, pe tensiunile unei terminologii personale în care cuvintele-cheie au sensuri diferite de cele uzuale. Tensiunea şi ritmul scrierilor sale se apropie de cea a misticilor germani, izvorând din pasiunea de a gândi până la Idee, până la paradox, până la jertfă. La el Jertfa reprezintă treapta ultimă la care se poate înălţa un individ: „Cât e în stare să jertfească un om, atâta e el de profund” reprezintă esenţa viziunii lui artistice. Anii celui de-al doilea război mondial şi-i petrece Rudolf Kassner la Viena, apoi se stabileşte în orăşelul elveţian Sierre. Se stinge din viaţă la 1 aprilie 1959 lăsând în urma sa o operă inegalabilă, complexă şi destul de dificil de abordat .

              În eseul ”Zeul şi Himera”, pornind de la Himerele ce ornamentează Notre-Dame-ul, plăsmuiri ale minţii omeneşti, făpturi fantastice pe care artistul medieval le-a prefăcut în piatră pentru a le înlănţui pe vecie deasupra Abisului, Kassner reconsideră mentalitatea conform căreia omul este izolat de animal. Această concepţie poate fi întâlnită în întreaga plastică animalieră medievală: pe domuri, în heraldică, în cărţile de vânătoare. Himera, acest animal abisal, trăieşte în fiecare din noi ca semn al lipsei de măsură şi spirit, „ca diformitate şi convulsie, îndărătnicie, ca deficit de trezire şi chip, ca îngâmfare şi prefăcătorie, ca manifestare compulsivă, ca supărare, ca teamă, ca pizmă, ca extravaganţă.” Unicul om care a trăit o viaţă a Spiritului, în care nu exista nici măcar o umbră de himeră a fost cel ce s-a numit Fiul Omului. De aceea grandoarea lui e unică. ”Naşterea lui Christos”, eseu publicat în 1955 aparţine ultimei perioade a creaţiei sale când alternează memorialistica cu eseurile şi tratatele mistice. În Dumnezeul-om credinţa este înlocuită prin viziune, iar figura lui Christos, a Dumnezeului-Om, este simbolul jertfei şi al drumului de la magie către libertate, simboluri ale unui creştinism de factură gnostică.

„Fără-Dumnezeu e cel care în raporturile umane nu face parte jertfei, care nu-i vede abisurile şi harul, fără - Dumnezeu e cel mort, fără-Dumnezeu e şarpele, căci el crede că-l poate poseda pe om  fără har, fără iubire, fără jertfă; el omoară, şi omorând posedă.”

(Rudolf Kassner, Naşterea lui Christos)

           Opera lui Rudolf Kassner este „literalmente cea mai inteligentă din literatura secolului al XX-lea” (Klaus Gunther Just) şi cel ce-şi poate oferi răgazul de-a citi cartea editată de Humanitas, nu are decât de câştigat.