Vasile Voiculescu

În noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, se stingea din viață în camera sa din str. Staicovici nr. 34, Vasile Voiculescu, poet, prozator, dar înainte de toate, un martir al neamului.  

Înscris în Registrul de stare civilă pe 27 noiembrie 1884, Vasile Voiculescu a fost cel de-al șaselea copil al  Sultanei și al lui Costache Voicu. A urmat primele clase la școala primară din comuna Pleșcoi, din apropierea Pârscovului, apoi, primele două clase liceale la ”Liceul Al. Hașdeu”  din Buzău. În 1897, pleacă la București la sora lui mai mare, Florica, și termină liceul la ”Gh. Lazăr”. După absolvirea liceului, urmează un an la Facultatea de litere și filosofie a Universității din Bucureși, după care trece la Facultatea de medicină. În 1907 face prima călătorie peste graniță la Veneția, împreună cu pictorul N. Constantinescu, în urma căreia scrie poezia ”San Marco”.

Pe 3 martie 1912 se produce debutul literar al poetului Vasile Voiculescu în paginile revistei ”Convorbiri literare” cu poezia ”Dorul”:

”Un dor ciudat mă prinde: aș vrea să fiu o floare

Cu fragede și albe petale de ninsoare

Topi-mă-voi ca roua sub raza-ntâi de soare

Odată cu stingherul luceafăr care moare”

La vârsta de 32  de ani, îi apare și primul volum, în anul 1916, sub titlul ”Poezii” la Editura Poporul. Cea mai mare parte a tirajului (600 de exemplare) dispare în timpul ocupației naziste, odată cu întreaga bibliotecă.

După ce obținuse doctoratul în medicină este numit medic, mai întâi, la circa Ocolu din Județul Gorj, apoi, urmează o adevărată peregrinare prin diverse județe ale țării după cum era nevoie de medic. În 1913, participă la campania din Bulgaria, iar la începutul Celui de-al Doilea Război Mondial este numit șeful Spitalului mobil nr. 6 și este trimis în Moldova pe front. În 1917, este trecut la Spitalul nr. 471 din Bârlad unde erau îngrijiți răniții, transformat, mai târziu, în spital de boli contagioase unde se îmbolnăvește de tifos exantematic, de febră tifoidă și de icter. Este decorat cu ”Steaua României cu spade” pentru că bolnav fiind, refuză concediul medical și rămâne să-i îngrijească pe ceilalți bolnavi. Este demobilizat cu gradul de maior și este transferat ca medic al orașului București. La Bârlad îl cunoscuse și se împrietenise cu  Alexandru Vlahuță.

Pe 6 ianuarie 1920,  este numit medic la Administrația Domeniilor Coroanei și publică la Cartea Românească volumul ”Pârgă”, apoi, ”Poeme cu îngeri”. Este decorat cu Crucea Meritul Sanitar” clasa I pentru întreaga activitate desfășurată în slujba sănătății poporului, în 1925 și un an mai târziu, primește ”Steaua României” drept răsplată a muncii pentru învățământ.

Aidoma multora dintre scriitorii români, activitatea creatoare a lui V. Voiculescu a fost dublată de una civică, prin demersul său publicistic. Omul de o adâncă cultură şi medicul de mare omenie era conştient că promovarea culturii în rândul maselor largi nu poate veni de la instituţiile statului şi nici de la clasa oligarhică aflată la conducerea ţării, ci de la adevăraţii oameni de cultură capabili să-şi asigure roluri de misionari. Activitatea sa publicistică se întinde pe o perioadă de trei decenii, între 1918 şi 1946, timp în care a fost prezent atât în presa scrisă cât şi în cea vorbită, în calitate de conferenţiar la radio.

În presă a debutat în 1919, la publicaţia bârlădeană, ”Florile dalbe”, alături de G. Tutoveanu, Tudor Pamfile şi M. Lungeanu, promovând un semănătorism înnoit faţă de cel promovat de „Sămănătorul”. Între 1919 şi 1928, desfăşoară o largă activitate publicistică la revista „Lamura”, editată de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii şi  condusă de Al. Vlahuţă şi Al. Brătescu-Voineşti. Activând la această revistă, îşi propunea „să pună în legătură pe toţi cărturarii şi scriitorii noştri cu învăţătorii şi cu tineretul de la sate, pentru a pregăti, împreună, cu o sănătoasă şi largă înţelegere a vieţii şi a rosturilor ei, acea binecunoscută unire sufletească, pe care se reazimă tăria popoarelor şi pe care nu pot s-o dea nici izbânzile armelor nici jocurile iscusite ale diplomaţiei.”

alături de Lucian Blaga, ţelul suprem fiind de cultivare şi educare naţională.

 Din ianuarie 1927, începe colaborarea cu revista ”Gândirea” alături de Adrian Maniu, Tudor Vianu, Nichifor Crainic unde publică poezia ”Pe decindea Dunării”... În acelaşi timp, publică zeci de articole cu caracter medical, în revista „Albina”, oferind consultaţii în schimbul obligaţiei de-a contracta un abonament anual. Pe lângă activitatea publicistică, Vasile Voiculescu editează şi o serie de broşuri de popularizare, având ca scop principal educarea maselor.

Vreme de un deceniu şi jumătate, motorul promovării culturii naţionale pe calea undelor a fost poetul, scriitorul şi medicul Vasile Voiculescu. Primul contact cu Radioul l-a avut în 19 februarie 1929, când face lectură la microfon, citind din versurile sale. Pe lângă conferinţele pe teme culturale („Novalis”, „Cultură şi civilizaţie”, „Misterul Shakespeare”), anul următor va inaugura rubrica „Ora satului” în care, sub titlul „De vorbă cu sătenii”, va începe o serie de conferinţe despre igiena generală, despre relaţia omului cu natura. Din 17 mai 1931, emisiunea sa va purta numele „Sfatul medicului”, rubrică care a figurat încă 50 de ani sub acest nume.

Deseori, în activitatea sa de om al Radioului îşi invita confraţii pentru a conferenţia pe teme culturale. Totodată va fi un consecvent îndrumător şi coordonator al emisiunii ”Universitatea radio” iniţiată de Dimitrie Gusti.

Grea viaţă începe să aibe publicistul în perioada de fascizare a ţării, respingând cu vehemenţă orice idei calomnioase, subversive, la adresa fiinţei noastre naţionale. Astfel, va consemna într-una din cronicile sale: „La radio nu fac decât să continui clientela din oraş. Aceiaşi clienţi desbrăcaţi nu la fizic, ci moral. Bolnavi de vanitate, de răutate, suferinzi de lăcomie, cu viţii şi tare, se perindă în dosul şi câteodată se strecoară în faţa microfonului. Am o vastă clinică de psihiatrie, devin psihiatru, deliruri de conferenţiar şi literat, manii de persecuţie radiofonică, de invidii, de pismă, de ură, fobii radiofonice, paralizii ale bunului simţ, epilepsii de nevropaţi, demenţă, perversiuni”. Liber în gândire, nelegat de vreo ideologie sau şcoală literară, Vasile Voiculescu va fi pur şi simplu în slujba naţiei sale. Singurul său gând era cultivarea poporului; singurul crez era că, arta nu poate şi nu trebuie pusă decât în slujba propăşirii culturii naţionale. Rezistenţa sa din perioada legionară se prelungeşte în anii de după război, când teroarea fascistă care condamnase cărţile lui Sadoveanu la ardere pe rug este continuată de cea comunistă.

Nu cred că în presa contemporană să găsim vreun jurnalist atât de dedicat naţiei, cu gânduri şi sentimente atât de curate!...Poetul s-a ţinut dârz pe baricade în confruntarea cu cei ce l-au ucis pe Iorga, a protestat cu armele sale împotriva lagărelor naziste şi-a metodelor inumane de anihilare a fiinţei umane. Își iubea semenii și îi ajuta fără să țină cont de etnia căreia îi aparținau și fără să se teamă de urmări. Iată o mărturie ascriitorului Vlaicu Bârna:  "Scriitorul Ury Benador a pomenit o dată în paginile ”Gazetei literare” cum, în anii războiului, Voiculescu i-a dat o întâlnire prin subsemnatul, ca să-i poată înmâna în secret o sumă de bani obţinută de la Radio pe un alt nume pentru că scriitorii de origine evreiască nu mai aveau acces nici în presă, nici la emisiunile radiofonice. Acelaşi lucru îl făcuse pentru Peltz, Alfred Margul Sperber, pentru Mihail Sebastian, Aderca, Şerban şi alţii".

Anul 1947 este cel mai bogat în creația povestirilor, iar între 1952 și 1954 începe scrierea ”Ultimelor Sonete” care vor apărea postum abia în 1964. În prefața volumului, criticul literar Perpessicius scria: ”Operă de rafinament a unui încercat meșteșugar, împodobită cu atâtea versuri memorabile, cu infinită artă încrustate, utilizând, nu o dată, după pilda genialului său antecesor, alegoria clasică sau comparația desfășurată...Poemul lui V. Voiculescu este, asemeni unui strat compact de crini, unitar și el nu trebuie privit ca atare, nu spicuit, nu frunzărit, ci peregrinat ca un arhipelag de ostrovuri ce este, cu lungi popasuri într-unul sau altul și prelung meditat. Căci sunt în aceste nouăzeci de ostroave, tot atâtea peisagii fastuaoase ale unei pasiuni toride, carnală și spiritualizată în același timp, toate însă dominate de omniprezența inepuizabilei Eve...”

În noaptea de 4 spre 5 august 1958, Securitatea pătrunde cu forţa în casa „duşmanului regimului”, Vasile Voiculescu, pentru a găsi materiale compromiţătoare. Este anul în care, în directivele celor de la putere, sunt înscrise două mari acţiuni de anihilare a elitelor naţionale. Arestarea lui Vasile Voiculescu făcea parte dintr-un plan de procese prin care se dorea intimidarea  oricărei reacţii a clerului la noua Lege a Cultelor. Astfel, poetul a fost inclus în procesul grupării „Rugul Aprins”, deşi participarea lui la activităţile acestei grupări nu era una marcantă. „Rugul Aprins” era un cerc de rugăciune şi reflecţie religioasă înfiinţat de călugărul rus Ioan Străinul, la Mănăstirea Antim, unde acesta adusese din pribegie o icoană a Sfintei Fecioare stând deasupra unui rug aprins. În fruntea grupului se aflau Sandu Tudor, Sofian Boghiu ş.a., toţi membrii participând la acele momente de reflecţie şi meditaţie în care îl căutau pe Dumnezeu în interiorul propriei fiinţe prin rugăciunea inimii.

  Ca o paranteză, participarea lui Vasile Voiculescu n-a fost nici pe departe cea evocată de Marius Oprea în cartea sa „Adevărata călătorie a lui Zahei”.

În august 1958, Vasile Voiculescu este arestat şi, o dată cu el, întreaga bibliotecă, în jur de 6000 de volume, printre care şi o carte în limba germană a lui Em. Swedengorg adnotată cu versuri în limba română, ca document incriminator. Celor 16 persoane din lot li se înscenează un proces, fiind acuzaţi de „uneltire împotriva ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal.

 Iată ce spune preotul Roman Braga: „A fost o parodie de proces cu uşile încuiate, deoarece au fost rostite ca martori numele unor oameni din guvern, cum era Athanase Joja...”

La câteva luni după lotul „Rugului Aprins” în care fusese arestat Vasile Voiculescu, se pune în aplicare cel de-al doilea plan de intimidare al intelectualilor prin arestarea lotului Noica - Pillat, în urma căruia sunt întemniţaţi 25 de intelectuali pentru marea vină de a se fi întâlnit şi discutat cărţi de-ale lui Goethe, Cioran, Noica.

Nu se poate trece cu vederea peste lipsa de reacţie a scriitorilor români aflaţi la masă cu puterea comunistă. Tudor Arghezi se ascunde, Zaharia Stancu, pe care poetul îl ajutase în regimul anterior într-o situaţie similară, nu vrea să se implice, iar Mihai Beniuc îl respinge pe fiul scriitorului, nedorind să depună mărturie, deoarece, „n-a vrut să colaboreze cu Puterea”. Radu Boureanu, expertul literar al Securităţii, declară poeziile lui Vasile Voiculescu drept „duşmănoase”.

Încarcerat la Jilava, este întâlnit de Nicolae Steindhart, care mărturiseşte în Jurnalul său: „Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real. Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseala.“

„Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (tare dărâmat, umbla în carje, e înţolit în straie miţoase de baciu la o stană de munte înalt) sunt interogaţi pe îndelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai usor.“

După 4 ani, în 1962, va fi eliberat:  iese din închisoare în stare de agonie, pe targă, bolnav de TBC şi moare peste câteva luni cu inima rănită pentru arestarea celor 6000 de volume pe care nici urmaşii nu le-au mai recuperat.

Bibliografie: Vasile Voiculescu, Gânduri albe